Filmul lui Andrei Ujică Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu încheie trilogia deschisă de Videogramele unei revoluţii şi continuată cu Out of the Present. El va închide, totodată, a noua ediţie a TIFF-ului...
Serge Daney spunea că, odată cu apariţia Cinematografului – cu mai bine de un secol în urmă –, orice eveniment istoric există pe peliculă şi poate fi invocat ca un martor (mai întâi tăcut, apoi sonor) al acelor evenimente. Andrei Ujică face un pas mai departe şi spune, în această uluitoare Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu: viaţa oricărui personaj istoric suficient de filmat în timpul vieţii poate fi reconstituită punând cap la cap imaginile care există cu el. Altfel spus, poţi face un film „de ficţiune” cu persoane reale – un fel de Truman Show în care Truman nu ar fi personajul interpretat de Jim Carrey, ci preşedintele american cu acelaşi nume (Hiroshima, Nagasaki vă spun ceva?). Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu este un „documentar”, după cum nu este nici „docu-dramă”. Ujică nu a filmat nimic, pentru că totul era deja filmat; a montat, pur şi simplu, imaginile de arhivă „cu Ceauşescu” şi i-a reconstituit aventura istorică – o aventură care, fiind vorba despre liderul unei ţări, a antrenat destinul însuşi al acestei ţări.
„Pur şi simplu”, e un fel de-a spune: filmul sui generis al lui Ujică este cât se poate de pur, dar nu este nicidecum „simplu”. Şi asta nu doar deoarece, pentru a ajunge la economia celor 3 ore de running time, autorul a trebuit să vizioneze mii de ore de material filmat. Ci pentru că, într-un proiect de asemenea anvergură, conceptul e totul, iar conceptul Autobiografiei... amestecă acest „al treilea ochi” (care este imaginea filmată) cu reflecţia asupra lui, asupra Istoriei şi asupra Ficţiunii pe care, orice s-ar spune, Istoria o proiectează în imaginarul colectiv. „Ficţiune”, precum comentariul înduioşător al unei comentatoare (oare întâmplător autonumite „Elena”?) de pe site-ul Hotnews, la articolul Iuliei Blaga despre filmul lui Ujică: respectiva „anonimă-pe-nume-Elena” se arăta intrigată că filmul se intitulează „Autobiografie”, trimiţând autorul la... dicţionar! Adică postulând – fără să vrea, şi tocmai de aceea mai autentic – un fel de „continuare”, în plan real, al lui Poliţist, adjectiv. Titlul acestui „sequel”: Ceauşescu, substantiv.
Filmul lui Ujică este pasionant pe multiple planuri. O dată pentru că, spuneam, „al treilea ochi” a fost destul de rar investigat cu mijloacele cinematografului, majoritatea covârşitoare a reflecţiei asupra lui făcându-se în şi prin scris (Histoire(s) du cinéma al lui Godard este una dintre excepţiile fericite). În al doilea rând, nu este vorba despre orice imagine, ci despre imagini strict codificate, aparent neutre şi „impersonale”: imaginile oficiale despre un dictator. Ujică a avut însă acces şi la home movies cu Ceauşeştii (în vacanţă în ţară/afară, la munte/la mare, la vânătoare etc.), iar combinarea imaginilor acestora cu cele văzute la televizor constituie mult mai mult decât un „scoop”: e ca un fel de legitimare a celui de-„al treilea ochi” în sensul său fundamental şi profund de privire alternativă. Operând cu (grosso modo) imagini oficiale, Ujică a reuşit paradoxul miraculos de a scoate la lumină (ăsta fiind al treilea motiv pentru care Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu e atât de pasionant) alternativitatea proprie Cinematografului. Este ca şi cum, călătorind nonstop cu Ceauşeştii şi nevăzut de ei, un Orson Welles ar fi înregistrat aventura lor istorică şi domestică în vederea unui monumental (şi infinitezimal totodată) Citizen Ceauşescu.
Cum „iese” Ceauşescu par lui-même? Neaşteptat de complex! Ascensiunea politică fulminantă, de la băiatul necioplit de la ţară, aciuat pe lângă Gheorghiu-Dej şi făcându-şi „ieşirea” la înmormântarea acestuia, şi până la liderul autoritar şi autarhic invitat peste tot, din China şi Coreea de Nord la Casa Albă şi Buckingham Palace, este subîntinsă de stângăcii private în aceeaşi măsură în care este întărită de abilităţi publice. Ceauşescu se dezvăluie rând pe rând ingenios şi ingenuu, inspirat şi expirat, aberant şi tuşant. „Al treilea ochi” îl priveşte necruţător şi înţelegător, ca un fel de jurnal – nu „de actualităţi”, ci intim – ce va servi drept martor la „procesul” său (şi care, nu întâmplător, pare filmat cu „camera ascunsă”!).
Serge Daney spunea că, odată cu apariţia Cinematografului – cu mai bine de un secol în urmă –, orice eveniment istoric există pe peliculă şi poate fi invocat ca un martor (mai întâi tăcut, apoi sonor) al acelor evenimente. Andrei Ujică face un pas mai departe şi spune, în această uluitoare Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu: viaţa oricărui personaj istoric suficient de filmat în timpul vieţii poate fi reconstituită punând cap la cap imaginile care există cu el. Altfel spus, poţi face un film „de ficţiune” cu persoane reale – un fel de Truman Show în care Truman nu ar fi personajul interpretat de Jim Carrey, ci preşedintele american cu acelaşi nume (Hiroshima, Nagasaki vă spun ceva?). Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu este un „documentar”, după cum nu este nici „docu-dramă”. Ujică nu a filmat nimic, pentru că totul era deja filmat; a montat, pur şi simplu, imaginile de arhivă „cu Ceauşescu” şi i-a reconstituit aventura istorică – o aventură care, fiind vorba despre liderul unei ţări, a antrenat destinul însuşi al acestei ţări.
„Pur şi simplu”, e un fel de-a spune: filmul sui generis al lui Ujică este cât se poate de pur, dar nu este nicidecum „simplu”. Şi asta nu doar deoarece, pentru a ajunge la economia celor 3 ore de running time, autorul a trebuit să vizioneze mii de ore de material filmat. Ci pentru că, într-un proiect de asemenea anvergură, conceptul e totul, iar conceptul Autobiografiei... amestecă acest „al treilea ochi” (care este imaginea filmată) cu reflecţia asupra lui, asupra Istoriei şi asupra Ficţiunii pe care, orice s-ar spune, Istoria o proiectează în imaginarul colectiv. „Ficţiune”, precum comentariul înduioşător al unei comentatoare (oare întâmplător autonumite „Elena”?) de pe site-ul Hotnews, la articolul Iuliei Blaga despre filmul lui Ujică: respectiva „anonimă-pe-nume-Elena” se arăta intrigată că filmul se intitulează „Autobiografie”, trimiţând autorul la... dicţionar! Adică postulând – fără să vrea, şi tocmai de aceea mai autentic – un fel de „continuare”, în plan real, al lui Poliţist, adjectiv. Titlul acestui „sequel”: Ceauşescu, substantiv.
Filmul lui Ujică este pasionant pe multiple planuri. O dată pentru că, spuneam, „al treilea ochi” a fost destul de rar investigat cu mijloacele cinematografului, majoritatea covârşitoare a reflecţiei asupra lui făcându-se în şi prin scris (Histoire(s) du cinéma al lui Godard este una dintre excepţiile fericite). În al doilea rând, nu este vorba despre orice imagine, ci despre imagini strict codificate, aparent neutre şi „impersonale”: imaginile oficiale despre un dictator. Ujică a avut însă acces şi la home movies cu Ceauşeştii (în vacanţă în ţară/afară, la munte/la mare, la vânătoare etc.), iar combinarea imaginilor acestora cu cele văzute la televizor constituie mult mai mult decât un „scoop”: e ca un fel de legitimare a celui de-„al treilea ochi” în sensul său fundamental şi profund de privire alternativă. Operând cu (grosso modo) imagini oficiale, Ujică a reuşit paradoxul miraculos de a scoate la lumină (ăsta fiind al treilea motiv pentru care Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu e atât de pasionant) alternativitatea proprie Cinematografului. Este ca şi cum, călătorind nonstop cu Ceauşeştii şi nevăzut de ei, un Orson Welles ar fi înregistrat aventura lor istorică şi domestică în vederea unui monumental (şi infinitezimal totodată) Citizen Ceauşescu.
Cum „iese” Ceauşescu par lui-même? Neaşteptat de complex! Ascensiunea politică fulminantă, de la băiatul necioplit de la ţară, aciuat pe lângă Gheorghiu-Dej şi făcându-şi „ieşirea” la înmormântarea acestuia, şi până la liderul autoritar şi autarhic invitat peste tot, din China şi Coreea de Nord la Casa Albă şi Buckingham Palace, este subîntinsă de stângăcii private în aceeaşi măsură în care este întărită de abilităţi publice. Ceauşescu se dezvăluie rând pe rând ingenios şi ingenuu, inspirat şi expirat, aberant şi tuşant. „Al treilea ochi” îl priveşte necruţător şi înţelegător, ca un fel de jurnal – nu „de actualităţi”, ci intim – ce va servi drept martor la „procesul” său (şi care, nu întâmplător, pare filmat cu „camera ascunsă”!).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu