Interviu cu a.l.ş. - Revista Cultura

Acest interviu (în trei părţi: part1, part2, part3) a fost luat de către Mihai Iovănel pentru Revista Cultura, aprilie 2010. Mai jos puteţi citi interviul complet:

Mihai Iovanel: Esti unul dintre putinii critici din Ro (ca sa nu zic singurul, desi probabil esti…) care, pe langa proiectul cultural propriu-zis (cronici, eseuri, carti) si-a construit un proiect biografic la fel de vizibil. Dupa ’90, ai facut un character building coerent & subtil; ceea ce e interesant (sau doar tipic tie) e ca ai facut asta din perspectiva cuiva care isi iubeste intimitatea. Ti-ai expus personajul ca semn controlat de tine, nu ca intr-un reality show. Certo, ai avut o groaza de imitatori, dar nu despre asta e vorba. Ci despre plecarea ta in Argentina. Ai scris doua texte despre asta (in Dilema veche si Idei in dialog), poate o sa ajungem si la ele. Dar pana atunci vreau sa ma arat convins ca aceasta plecare in Argentina are legatura cu o structura narativa care lipsea personajului als: retragerea intr-un loc exotic ( o insula etc) unde se deda capodoperei ultime (care poate fi si o foaie alba). Este, evident, un cliseu modernist. Esti structural modernist (desi perfect adaptat la postmodernitate): dar retragerea asta nu este prea modernista?

Alex Leo Serban: Haha, trebuie sa fii Iovanel ca sa observi astfel de chestii!

Iti multumesc pentru prilejul acestui interviu pentru a lamuri niste lucruri:

In primul rind, nu mi-am propus niciodata sa-mi fac ceea ce tu numesti “character building”. Probabil ca asta, daca s-a petrecut intr-adevar (mi se dau semne ca asa se vede din afara…), s-a petrecut in totalitate inconstient, fara “metoda”. Pur si simplu, asa sint: un introvertit tenace care simte nevoia – pentru a-si proteja intimitatea – sa “proiecteze” in afara fata extrovertita din orice egocentric. (Evident ca sint un egocentric!) Consider ca ma cunosc destul de bine pentru a scrie despre mine fara riscul de a parea un amator: sint “specialist in als”. Restul – pasiunea pentru filme sau pentru vizualitate in sens larg – nu este decit o extensie a “alsismului” meu. Cel putin, eu asa vad lucrurile.

In al doilea rind, “plecarea in Argentina” tine de un auto-rasfat pe care stiam ca mi-l pot permite. Nu intra in nicio “structura narativa” – pentru ca, repet, eu nu functionez in aceasta paradigma. Totul – la mine – se desfasoara dupa o logica interioara careia o eventuala decizie exterioara (de tipul: “acum ma vad din afara si stiu ca urmatorul pas ar trebui sa fie acesta”) i-ar stirbi din intensitate. (Sau ingenuitate.) Am simtit nevoia sa-mi urmaresc, pur si simplu, aceasta logica interioara – care m-a dus, iata, in Argentina.

Singura capodopera la care aspir este propria mea viata; numai ca ea trebuie sa se faca “pe cale naturala”, organic, fara “program”, altfel nu mai are niciun farmec…

In al treilea rind (pentru ca trebuie s-o spun si pe asta), chiar m-am saturat de presa. Pe bune! Nu trebuie sa fii Mafalda (care, apropo, este un personaj foarte popular in Argentina, apare intr-un fel de foileton in ziare) ca sa-ti dai seama ca presa e in picaj – si nu doar in Romania, ci peste tot in lume. Probabil ca e-jurnalismul va inlocui jurnalismul “clasic”, si asta destul de curind. Vine ca o consecinta fireasca a democratizarii informatiei, a accesului la internet etc. Blogurile (pe care, in continuare, nu le gust) au devenit o alternativa care se pozitioneaza tot mai mult ca un trend dominant, marginalizind presa tiparita. Lucrul acesta va determina o mutatie semnificativa, asta e cert.

In ce ma priveste sint calm, pentru ca am renuntat la jurnalism fara regrete. Paradoxul este ca ceea ce am facut eu, toti anii astia – de cind am inceput sa scriu la Dilema (veche) si toate celelalte… prea multe! -, a fost un fel de “proto-blogareala”, pentru ca am scris (mai intotdeauna) numai ce am vrut, dintr-un punct de vedere ostentativ personal. (Mi s-a si reprosat lucrul asta, dar eu am mers inainte…) A fost distractiv, nu pot sa neg, am devenit cunoscut prin asta, dar am considerat ca e o etapa care se incheie. Nu m-a interesat niciodata “cariera”. Pina la urma, cum zicea cineva, important e sa nu-ti ratezi viata – si eu zic ca, atita timp cit inca mai cauti (si te mai cauti), viata merge mai departe, departe de rutina si de rugina. Drumul in sine e important, nu directia. E important sa nu scoti aventura din viata ta, pentru ca atunci te duci drept in zid, e un drum inchis. Daca iti place ceea ce faci, atunci totul e ok.

In fine, in al patrulea rind, nu mai am niciun mare entuziasm legat de Cinema… E foarte trist, dar asta e: “the thrill is gone”. An dupa an, Cannes dupa Cannes – ca sa zic asa -, imi dadeam seama ca numarul filmelor cu adevarat esentiale, radicale, abisale chiar, care schimba ceva in tine, e ridicol de mic. Nu stiu daca e un efect al lipsei distantei – sau, dimpotriva, al unei apropieri prea “critice” -, dar este cert ca bilantul – pentru mine, cel putin – e destul de dezamagitor: filme foarte bune, uneori (cum a fost Das Weisse Band al lui Haneke, sau Un prophete al lui Audiard…), dar care nu m-au atins asa cum au facut-o – la vremea lor – acele capodopere care m-au facut sa iubesc Cinema-ul. Din doua, una: ori a scazut intensitatea lor, ori interesul meu. Dar perspectiva de a vedea, in continuare, la cele mai mari festivaluri din lume, filme despre care poti spune – in cel mai bun caz – ca sint “bine facute” sau (si mai rau!) “interesante”, perspectiva asta mi s-a parut descurajatoare si m-a facut sa “inchid taraba”.

M.I.: Ma intristeaza acest „al patrulea rand”, desi ii inteleg perfect ratiunea. Totusi, ti-as raspunde pe jumate glumind, tocmai acum incept sa se intample lucruri cu adevarat interesante in Cinema. Intoarcerea fumatorilor (Return of the Smokers, ce zici de titlul asta?) e unul dintre ele: vezi Avatar, Shutter Island. Apropo: cum ai pleda, in cateva cuvinte, cauza fumatului?

als: Pai cu fumatul e simplu, ca orice lucru discreditat si discriminat, pus la zid etc., devine simpatic. Detest

campaniile care vor sa-ti faca binele cu de-a sila. Eu fumez de la 13 ani si n-am de gind sa ma las: ce rost are sa traiesti fara a face ce-ti place?! Iar daca e sa mori (vorb’aia, cine nu moare sa ridice mina), eh, asta e: mai bine sa stii de la ce ti se trage decit sa mori confuz.

In Avatar se fumeaza? Nu mai tin minte, parca Sigourney Weaver, dar ea moare la sfirsit, nu? L-am vazut la cel mai vechi mall din Buenos Aires – art-deco, anii 30 – si, cum prietenii cu care am fost au insistat sa-l vedem inca din prima zi, am mai gasit locuri doar in primul rind. Inca ma mai doare gitul! Return of the Smokers suna bine, dar pare mai mult titlul unui articol despre un trend cinematografic… Iar Shutter Island n-am vazut.

MI: De ce crezi ca nu s-a produs inca (sau s-a produs?) revolutia care era anuntata acum cativa ani de intrarea digitalului pe piata (=costuri mai mici de productie, „democratizare” a sanselor, scaderea rolului inhibitor al marilor studiouri s.a.)?

Crezi ca plafonul calitativ la care a ajuns Cinema-ul este unul inerent/paradigmatic sau unul pur contextual? Unde crezi ca duce, pe termen scurt-mediu, moda 3D (si crezi ca e o tradare a 2D-ului in favoarea fraierilor-fara-imaginatie-care-cumpara-majoritatea-biletelor?)

als: Of, la ce cazne “intelectuale” ma supui! Probabil ca revolutia respectiva s-a produs, dar e atit de raspindita si a intrat atit de mult in obisnuintele noastre incit nici nu ne mai dam seama. Toate lucrurile revolutionare intimplate in ultimii 10-15 ani (“revolutia Dolby”, digitalul etc.) sint deja moneda curenta. Probabil ca se va trece si la 3D “on a regular basis”. Cinematograful a cunoscut revolutii tehnologice succesive – sonorul, filmul color, apoi cinemascopul… – care au schimbat fata filmelor si felul cum le percepem/receptam. Dar progresul tehnologic nu este sinonim, evident, cu o “crestere a calitatii”: a vedea/auzi “mai mult” nu este echivalent cu a vedea mai bine! E ca in fotografie, unde sarful ultra-sharp iti permite un close-up pe-o giza de pe o papadie din mijlocul cimpului, dar asta nu inseamna ca e “arta”, ci poza buna de calendare.

Problema nu este, deci, artistica, ci – as zice – sapientiala: e un avans al cunoasterii, asta e clar, care ne ingaduie sa vedem/auzim lucruri care, pina de curind, cadeau in afara sferei noastre de cuprindere senzoriala. M-as bucura ca aceste lucruri sa duca, implicit, la o rafinare a dispozitivului cinematografic – scenarii care sa porneasca de la aceste cuceriri tehnologice, punindu-le la lucru intr-un mod inteligent si auto-reflexiv (vezi Caché al lui Haneke, dar asta e deja “antichitate”!). Deci “saltul paradigmatic”, daca e sa fie, eu il vad in acest sens; daca nu, nu. Dar n-as da cu piatra in cei care se inghesuie sa vada ultimele minuni 3D: curiozitatea e omeneasca, cinema-ul e (si) spectacol, iar pe mine ma ingrijoreaza mai mult apatia si blazarea – observabile la tineri – decit inca-entuziasmul si inca-inocenta. O lume plina de tineri cu blazari de batrini, neinteresati de nimic, strimbind din nas la orice minune copilareasca – asta, intr-adevar, mi se pare distopica.

M.I.: Nu te intreb ce ti-a placut mai mult in Argentina; ai mai scris cate ceva despre asta si, in plus, ma gandesc ca lista unui hedonist ca tine ar fi prea lunga . Dar te intreb  cand si cum te-ai plictisit prima oara in Argentina?

als: Cred ca intr-o dupa-amiaza foarte calduroasa (si umeda!) de pe la sfarsitul sejurului (intre timp m-am intors pentru cursurile pe care le tin la CESI, iar urmatoarea destinatie e Lisabona-mon-amour…) cand, Proust-ul (volum integral) carat cu mine la Buenos Aires deja incheiat, notitele pentru eseul despre (aproape incheiat, si el) transcrise in laptop, si majoritatea prietenilor facuti acolo fugiti din capitala porteňa din cauza zadufului (eu apucasem sa fac toate excursiile care ma interesau inca din ianuarie – luna cea mai fierbinte), am simtit – dintr-odata – ca nu prea mai am ce sa vad/fac… Nu am simtit “dorul de casa”, asta e clar; doar ca mi-am dat seama ca nu mai simteam nici o afectiune irepresibila pentru locul ala – dimpotriva, aveam chef sa-l parasesc pentru a-mi fi dor de el. Buenos Aires-ul a fost pentru mine un mic Eden: un loc pe care nu-l stiam decat din mitologiile aferente (Borges, Bioy Casares etc.), dar pe care l-am iubit cu pasiune din prima. Este, cred, “osciorul” care lipsea scheletului meu – de parca ar fi fost rupt din mine la nastere si mi-as fi petrecut urmatorii 50 de ani cautandu-l…

Acum, recunosc, imi lipseste pana si acea “plictiseala”: avea un farmec al ei ;P

MI: Ahaa, deci eseul despre Proust era chestia pe care le-o aruncai in nas unor baieti & fete de pe un blog (numaistiucare, citez din memorie) atunci cand erai in Argentina si, in loc sa te volatilizezi cu totul (als disparu), asa cum se astepta toata lumea, tu continuai, ca si cum nimic (=>plecarea in Argentina) nu s-ar fi intamplat, sa-ti duci lupta de gherila cu blogerii din Ro.

Apropo: ai teoretizat, pornind de la DeLillo (MaoII), relatia dintre arta&terorism; inclin sa vad in programul tau anti-blogging (program asumat prin practica), dincolo de umori facultative pe care le vei fi avut sau nu, o consecinta a eseurilor de mai an. Deci: de ce i-ai condamnat pe toti la moarte si care e raportul dintre teorie & conflicte personale? Cum gestionezi riscul de a fi perceput ca reactionar (atunci cand contrezi, de pe pozitii elitist-culturale, locomotiva unei realitati care cam scoate din ecuatie elitele)?

(Iata un citat dintr-un text deja vechi care „anunta” mutatiile aflate in plin proces: „Daca ar fi sa ne luam dupa transformarile istorice care au avut loc, nu mi se pare obligatoriu ca functia-autor sa ramana constanta in forma, in complexitatea si chiar in existenta lui. Ne putem imagina o cultura in care discursurile ar circula si ar fi receptate fara ca functia-autor sa se manifeste. Toate discursurile, indiferent de statutul, forma si valoarea lor, si oricare ar fi tratamentul la care sunt supuse, se vor derula in anonimatul murmurului. Nu vom mai auzi intrebari de atatea ori puse precum: «Cine a vorbit cu adevarat? Chiar el, nu altcineva? Cat de autentic si cat de original? Si ce anume, din natura sa cea mai profunda, a exprimat in discursul sau?» (…) Iar in spatele tuturor acestor intrebari, nu vom mai auzi decat zgomotul unei indiferente: «Ce conteaza cine vorbeste?»“ (Michel Foucault, „Ce este un autor“, traducere de Bogdan Ghiu).

als: S-o luam metodic.

Unu: Iti repet ca nu am facut ceea ce am facut (= “plecarea in Argentina”) ca sa ma dau “interesant”. Am facut-o pentru ca s-a ivit un prilej (o invitatie la un festival de acolo) si pentru ca, punand in balanta “dezincantarea” deja-descrisa – legata si de presa, si de Cinema -, am realizat ca e un moment foarte prielnic sa-mi “las balta toate interesele”…

Doi: “lupta de gherila”, cum spui, este deja veche si e foarte coerenta. Am explicat deja de ce nu-mi plac blogurile (generic vorbind, pentru ca, altfel, am dat si peste bloguri foarte reusite pe care le citesc/comentez, in continuare, cu placere); dar nu, eu nu vad aici vreo “consecinta a eseurilor de mai an”. Blogurile nu sunt arta, sunt doar o forma de comunicare larg-democratica si dezinvolta. Or, pe mine ma intereseaza – in continuare – statutul Artei in lumea aceasta – larg-democratica si dezinvolta – in care, vrand-nevrand, am ajuns sa traim… Mai sunt posibile manifestele artistice “hard” in era Google & Facebook – care fac ca orice informatie sa se relativizeze in prea multa informatie si orice produs artistic sa devina un fel de apendice personal cool? Mai exista loc pentru gesturi radicale intr-o epoca a nivelarii consumiste, dar – mai ales – egalitariste? (Critica mea la adresa consumismului nu trebuie confundata cu cea a lui Ernu! El o face de pe pozitii ideologice & egalitariste, eu – de pe o pozitie ideosincratica si “dandy”… Cum i-am spus o data si lui, hedonismul n-ar putea exista fara consumism, numai ca hedonismul minimalist pe care mi l-am impus – vezi Dietetica lui Robinson – se foloseste de consumism, nu se lasa inghitit de el.)

Deocamdata, constat ca terorismul vine dinspre zona asta, “soft”, a retelelor virtual-infinite si manifest-utilitare, in care tinerii construiesc comunitati orizontale aparent deschise, democratice, dar de fapt auto-continute, auto-centrate si cvasi-autiste. Asistam la o “facebookizare” a lumii, asta mi se pare evident: iti pui preferintele (literare, muzicale, cinematografice…) la vedere si faci un statement personal. Ei, si? Ce se castiga prin asta? Daca arta a devenit o simpla comoditate, probabil ca ar trebui sa-i sunam clopotele de inmormantare. Acestui terorism (i-as zice, terorismul banalului) nu i te poti opune decat imaginand Antichristi, eventual – or, pana si acestia isi gasesc “nisa” lor.

(Trei:) Reactionarismul meu – pe care mi-l asum, ba chiar sunt mandru de el – este singurul mijloc pe care-l vad capabil, in acest moment, sa faca diferenta; nu spun ca este singurul la modul absolut: doar contextual. Este strategic: un fel de “dadaism” (culmea, gesturile dadaiste vor fi devenit “reactionare”!) la purtator, care incearca – de unul singur – sa zgaltaie ceva in acest terorism soft. Sau al softului ;P

Cat despre citatul din Foucault – e OK, cu rezerva ca acelasi lucru il spusese si Borges, ceva mai inainte. Dar Borges (ca si Foucault) erau oameni vechi, care anticipau prezentul pe cale sa se configureze astazi cu un fel de generozitate idealista. Intr-adevar, nu conteaza autorul, pana la urma; iar conditia anonimatului este – poate – chiar preferabila, cine stie? (Un fapt amuzant si mai curand anecdotic care ma implica: la un an de la disparitia “teroristei” am scris cateva comentarii anonime pe blogul unei dudui pe care mai scrii si tu – nu-i dau numele pentru ca nu vreau sa-i fac reclama; ei bine, atat duduia respectiva, cat si un alt blogar “de afara” – si el, sustinator frenetic al luciatei – m-au “deconspirat” ca fiind “als”. Mi s-a parut teribil de comic pentru ca a demonstrat ca, in fond, “metoda” e buna, doar tinta difera ;P Iar asta trebuie coroborat cu cotidianul blogheristic in care anonimii injura de dimineata pana-n noapte nume (& prenume) cunoscute, dar se ofenseaza daca ii ataci, considerand ca au “dreptul la opinie”; de ce ar fi acesta valabil in cazul lor dar nu si in al tau? Sau, poate, opinia e “indreptatita” atunci cand insulti nume, dar nu mai e atunci cand ataci pseudonime?! Paradoxal si absurd…)

Problema este, insa, ca “autorul anonim” pe cale de de-materializare propune discursuri de o exasperanta banalitate… Fie n-a citit nimic din ce s-a scris pana la el – si-atunci repeta, in mai prost, ceea ce s-a spus deja in forme perfecte –, fie a citit, dar este lipsit de “geniul formulei”, si-atunci isi creeaza cititori de acelasi calibru cu el. Creeaza “comunitati” care-l aduleaza din lipsa de ceva mai bun. Iar nivelul scade constant – e suficient sa vorbesti cu orice “cadru” din orice facultate ca sa-ti confirme cele mai negre banuieli. Universitatile creeaza acei cititori/spectatori mediocri pentru operele mediocre de maine. Pentru ca, daca ar exista un “autor anonim” genial, radical, idealmente fundamental, ar nimeri numaidecat intr-o nisa: “comunitatile” nu s-ar interesa de el decat, in cel mai fericit caz, pentru ca e trendy…  Si-atunci ar ajunge pe Facebook

Exista o fraza teribila in Mao II al lui DeLillo, care ma tem ca era profetica: “Viitorul e al multimilor.” O vedem confirmata astazi de luptele de strada din Londra in momentul deschiderii unui magazin “American Apparel”, care demonstreaza ca multimile nu decid numai politica – asta se cheama democratie –, ci si loisir-ul si hedonismul. Nivelarea barbara din entertainment, din turism, ba chiar si din moda este efectul pervers al unei “democratii a gustului” care ajunge – culmea – sa nu fie altceva decat dreptul de a alege ce au ales ceilalti…

MI: Doua chestii:

(i) Spuneai odata ca te plictiseste „demonstratia” intr-un articol de critica si ca in mod ideal iti imaginezi critica (de film, literara s.a.) ca pe un transfer – pur de orice carnatie – de Verdicte intre doua sau mai multe minti. Intrebare: nu tocmai asta realizeaza Facebook-ul? Sau te deranjeaza caracterul statistic al noilor medii, unde vedictul e rezultatul presiunii exercitate de grupuri/retele de indivizi, nu de indivizi pur si simplu? Dar daca tocmai aceste concatenari de minti fara precedent in istorie vor produce o mutatie de nivel in paradigma umanului – deci inclusiv in arta? Intrebarea asta am gasit-o, formulata dezirativ, intr-un Time recent despre milennials. Atentie, nu doar ignarii au migrat catre platformele online, ci si noile elitele (artistice, politice s.a.)

(ii) Sa presupunem ca nu ti-ai fi permis produsul de lux numit sustragerea din cadrul relatiilor de productie si ai continua sa fii, ca noi toti ceilalti, un proletar cultural – obligat sa produca pentru a supravietui. Cum ti-ai construi strategia de a continua sa ramai “in top”? Mai mult, sa zicem ca ai debuta acum (evident, pastrandu-ti profilul cultural-mental din realitate). Ce ai face? Ai intra online? Te-ai duce catre zona exclusivista a unor publicatii paper de nisa? Ai alege zona academica? Zona publicistica? Intreb asta pentru ca dupa 90 ai fost una dintre mintile cele mai creative in zona culturala (vezi inclusiv „proto-blogareala”: norocul tau ca s-au cam dus protocronistii, ca altfel te-ai fi trezit citat, in textele dumnealor, printre „prioritatile romanesti”), un trendsetter in materie de stil, cu un approach simultan dezinhibat-elitist etc.; chiar daca acum nu mai gasesti suficient de excitant efortul de a te readapta in practica, poate o schitezi in teorie…

als: N-as zice ca asta face Facebook-ul – sau poate nu sunt eu indeajuns de familiarizat cu el…? Dar da, ma deranjeaza ca “presiunea este exercitata de grupuri/retele” pentru ca, unu, sunt alergic la orice “presiune exercitata de grupuri”, doi, nu cred decat in (ideea & practica de) Individ, si trei: este nevoie de Excelenta. Or, cum eu nu cred ca aceasta excelenta poate fi – in arte, spre deosebire de stiinte – rezultatul grupurilor/retelelor, ci numai al indivizilor, lasa-ma sa fiu sceptic in legatura cu mutatia de nivel.

Sigur, faptul ca elitele se orienteaza catre online este o miscare inteligenta, in ton cu “aerul timpului”; doar ca, in ceea ce ma priveste, prefer sa fiu “in raspar”, exilandu-ma in nisa mea hard-modernista & intarziat-joyceana. Este o strategie de écart artistic, pur individuala: aleg sa ma plasez in afara “retelelor” pentru a-mi urmari o coerenta interioara alergica la colectivisme/comunitarisme de orice fel.

(ii) Pai, fiind tot eu (= lol), probabil ca nu m-ar interesa sa fiu “in top”, nu? Ce rost are sa fii “in topul” unei paradigme culturale in care nu crezi? Dar incerc sa ma dedublez/obiectivez pentru a-ti raspunde la intrebare…

Da, cu siguranta ca m-as orienta spre online. As opta pentru o zona aflata la interferenta spatiului academic cu “trendsetterismul”. As propune & sustine un melting pot de concepte venite din zona analizei culturale in care as identifica, riguros dar creativ, trenduri “utilitare”. Probabil ca asta m-ar duce spre un soi de Dietetica a lui Robinsonmultimedia inspirata de Abécédaire-ul lui Deleuze, dar mult mai “aplicata” si fara mutra mea in cadru;) La limita, experimentul acesta s-ar putea finaliza intr-un pattern combinatoriu cu care fiecare ar urma sa-si construiasca/stabileasca structura proprie si sa-si anticipeze trend-afinitatile… Un fel de “horoscop” intelectual, daca vrei, bazat nu pe astre, ci pe concepte.

M.I.: Ziceai odata ca ai vrea sa fii martorul Apocalipsei – in sens laic, tu fiind agnostic (sau ai progresat pana la a fi ateu, hm:) ?). Cum ai gasi mai agrebila constitutia ei – sa fie o apocalipsa nucleara, sa fie una eco (dezghet planetar=>navala apelor) sau un bombardament extraterestru? Si cum ai proceda stiind ca urmeaza sa vina madama respectiva? Te-ai sinucide inainte, alegand o moarte fara durere, sau ai astepta, curios sa vezi cum se intampla exact, cu riscul implicit al unei morti nasoale? Si, daca ai fi God, carui regizor i-ai incredinta realizarea ei?

a.l.s.: Ah, da! Cine nu si-ar dori – din orgoliu antropologic – sa fie unul dintre acei happy few = “ultimii oameni de pe Pamant”? Sa asiste la sfarsitul acestuia, daca tot nu a fost de fata la facerea lui? (Evident, exclud imbecilii si basinosii!) Pare un masochism, dar este – de fapt – o imensa sansa sapientiala si existentiala sa cunosti momentul ultim (chit ca n-ai mai avea cui sa-l comunici…).

Acuma, in privinta modalitatilor; nu mi-as dori o apocalipsa nucleara, mi se pare meschin; nici eco, pare derizoriu de trendy; cu “bombardamentul extraterestru” you touch base, cum se spune in baseball. Pentru ca ar fi rezultatul unui hazard cosmic, deci contactul acesta cu un alt corp ceresc (asteroid, meteorit gigant etc.) ar fi in “logica lucrurilor” (eu cred ca totul este hazard in spatiu, doar ca exista patternuri ale acestui hazard).

Nu ar fi rezultatul unor tampenii pamantene sau “neatentii” (= isteria eco).

Da, am ramas un agnostic, mi se pare pozitia cea mai rezonabila si de bun-simt, cred ca ateii – “convinsi” ca “nu exista Dumnezeu” – dau dovada de aceeasi aroganta, auto-amagire si naivitate ca si cei care cred ca exista (desi pariul lui Pascal poate fi invocat aici in favoarea celor din urma).

Cat despre asteptarea “madamei” respective, cum atat de haios ii spui: probabil ca m-as sinucide, intr-adevar, cu cateva secunde/minute inainte, pentru ca n-as suporta gandul sa mor “la comun” si sa fiu la cheremul unei madame ambetate (sau imbatate) care-a decis moartea mea…

In fine, daca as fi God, n-as mai avea cui incredinta “regizarea Apocalipsei” pentru ca, daca as fi God, lumea asta n-ar fi existat in the first place ;P

MI: O observatie pur formala: in cartea 4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc pot fi gasite o groaza de judecati de valoare, survolari de peisaj, cronici, schite de analiza, dar mai putin analize de complexitatea hermeneutica a acelora din De ce vedem filme. Este vorba doar de o explicatie circumstantiala (critica de prima instanta – de intampinare – exclude din principiu detenta interpretativa solicitata de clasici) sau de ceva care te plictiseste/ te retine la cinema-ul romanesc (vorbesc de cel nou, ca ala vechi stim deja ca nu exista . Si: despre care regizor roman nu ai refuza sa scrii o carte peste 10 ani (in conditiile in care acesta continua sa lucreze, eventual  progresand”, in parametrii actuali?)

a.l.s.: … Si in conditiile in care eu as continua sa lucrez, recte scriu despre cinema, nu?

Nu cred ca as scrie o carte intreaga despre un regizor; a fost una singura de acest tip (cea despre Lars von Trier, aparuta la Idea in 2004), dar era la 6 maini. Iar pe aia am scris-o pentru ca eram trei care ne-am unit fortele – Stefan Balan, Mihai Chirilov si cu mine; 3, precum numele lui LvT, precum trilogiile lui… de aia am vrut ca si titlul sa fie “din trei”: filmele, femeile, fantomele (“formalisme”, deh).

Nu-mi place genul numit monografie, iar acum, de cand cu cartea lui Madi (Mihailescu) despre Truffaut, stacheta e mult prea sus. In plus, ar trebui sa fie despre o cariera incheiata – si nu mi-as permite sa sugerez ca anumite cariere sunt incheiate ;P

Da, ai dreptate ca in 4,3,2-ul meu nu exista analize extinse, o data pentru ca – ai spus – este vorba despre cronici de intampinare, dialoguri, pagini de jurnal etc. (intr-un fel, cartea asta seamana cu cea despre Lars von Trier, o “fast book”, doar ca scrisa de unul singur), si – totodata – pentru ca eu zic ca, pentru o analiza aplicata, e nevoie de un ragaz (teoretic, dar nu numai) in care intra si revederea acelor filme. Or, eu mi-am impus intotdeauna sa revad filmele la o anumita distanta de prima vizionare, sa las filmul sa “se aseze” in mine, sa ma bantuie, sa mi se faca dor sa-l revad… Filmele acestea sunt, in general, capodopere (vezi Vertigo, Anul trecut la Marienbad, Persona sau un experiment sui-generis precum Histoire(s) du cinema). Exista un inceput de eseu, cu idei destul de interesante, cred, despre Iacob” (scris inainte de 89), dar acela s-a pierdut; celelelalte filme mai vechi despre care mi-ar fi placut sa scriu (Padurea spanzuratilor, Reconstituirea, Secvente) au fost deja abordate in fel si chip de critica romaneasca, iar despre cele mai noi pe care eu, personal, le asez in acelasi top cu acestea (Moartea domnului Lazarescu, 4,3,2, Hartia va fi albastra si Politist, adjectiv) am inteles ca scrie o carte Andrei Gorzo, deci noul film romanesc – sintagma pe care o prefer ambiguei “noul val romanesc” – e pe maini bune. Sper ca exista cateva idei bune de preluat din 4 decenii…, care ar putea servi unor analize aprofundate.

M.I.: Ce personaj negativ ti-ar placea sa fii intr-un film clasic?

a.l.s.: Keyser Soze forever. E deja clasic The Usual Suspects, nu?

M.I.: Clar. Daca ai vrea sa torturezi pe cineva, ce film i-ai pune, over and over again?

a.l.s.: Orice de Nancy Meyers (The Parent Trap, What Women Want, Something’s Gotta Give etc.)

M.I.: In decorul carui film ti-ar placea sa traiesti (luand de buna ipoteza ca ti-ar placea sa traiesti in alta realitate)? Evident, plezirul asta n-ar avea de a face cu valoarea filmului.

a.l.s.: Mi s-a mai pus aceasta intrebare, o sa raspund la fel: in decorul din Mon oncle de Tati. O zi in casa veche a unchiului, o zi in cea ultra-moderna a familiei surorii lui… Intre cele doua as lua bicicleta.

M.I.: 3 ponturi pentru cei care fac/ incep sa scrie critica de film (desi reviste nu prea exista, e – cel putin din exterior – una dintre meseriile cele mai cool, ergo ravnite). Care e biblia criticului de film (agnostic, ma rog…)? Si care sunt, dupa gustul tau, cei mai buni 3 critici contemporani la nivel mondial?

a.l.s.: Ponturi: 1. Sa uite de cronica pe care urmeaza s-o scrie cand incepe filmul; 2. Sa nu-si ia notite intr-un carnetel: daca unele chestii iti ies din cap e pentru ca nu erau destul de importante sa ramana acolo; 3. Sa-ncerce ca nu povesteasca actiunea in mai mult de doua fraze. Carte: Hitchcock-Truffaut. Critici: J. Hoberman, A.O.Scott, Antoine de Baeque.

M.I.: Te recunosti in adjectivul amoral? Ce te-ar putea face sa scrii o etica?

a.l.s.: Total! Nimic; doar – cum am facut deja – o dietetica…

M.I.: Iti propun, just for fun, un mini-chestionar adaptat pentru Twitter: raspunsurile tale vor avea 140 de semne cu spatii (apropo, stii ca s-au publicat carti de rezumate” pentru twitter ale marilor carti occidentale…)

Deci: rezuma-l pe Proust in 140 de semne ; si dupa aia, tot à la Twitter, defineste Cinema, Hitchcock, Internet, Literatura.

a.l.s.: Deci LOL. Trebuie sa stii, inainte de orice, ca nu sunt (si) impotriva Twitterului: dimpotriva, mi se pare un mijloc foarte eficient (economic, nici nu mai incape discutie!) de a comunica rapid lucruri importante in capsule minuscule (vezi importanta lui evidenta in situatii de criza cum au fost cele din Rep. Moldova, Iran, in cazul unor catastrofe naturale etc.). In plus, pentru ca obliga la brevitate, il recomand cu caldura ;P

(Cat despre Proust, probabil ca stii ca exista un episod Monty Python in care concurentii trebuiau sa rezume In cautarea timpului pierdut intr-un minut…)

Deci Proust = autor francez suferind & instarit scriind izolat de lume un roman in 7 volume cu fraze f lungi despre intermitentele memoriei & inimii sale

Cinema = arta in imagini miscatoare cu oameni reali care vorbesc (mut sau sonor) & reusind sa spuna de una singura ce nu pot celelalte arte la un loc

Hitchcock = corpolent regizor britanic inventator al suspansului mutat in sua pt avere & celebritate; apare uneori in filmele lui; gust pt umorul negru

Internet = mijloc de informare/comunicare ce stocheaza memoria lumii facand-o disponibila printr-un clic pe www urmat de ceva; se imbogateste continuu

Literatura = arta a cuvantului scris ce foloseste emotiile pt a construi naratiuni sau poeme facute sa starneasca emotii & (mai rar) sa puna pe ganduri

MI: Final shot. Alex. Leo Serban in 140 de semne.

a.l.s.: personaj amoral & egocentric cu reputatie sulfuroasa (partial adevarata) care a cochetat cu critica de film din facilitate, apoi a renuntat