O veste tristă, într-o zi de sîmbătă. Siteul reportervirtual.ro anunţă că a murit Alex Leo Şerban, 52 de ani, critic de film şi om care avea curajul să spună “Cred că, din păcate, viitorul va fi al mulţimilor!”.
Acum aproape un an, am crezut că au trecut trei luni cînd m-am apucat să-l caut, dar nu, a fost acum un an, în mai 2010 Alex Leo Şerban a oferit un interviu Mariei Andrieş “pentru cititorii Gazetei Sporturilor”, aşa cum ne place nouă să scriem, să credem şi să ne încăpăţînăm.
Deşi nu era microbist, ne-a oferit cea mai bună definiţie a stilului sportiv, şi nu numai, din România. “Am ajuns la concluzia ca românii sînt geniali luaţi individual, dar împreună sînt o catastrofă, pe bune! Nu ne ies chestiile colective”, a sintetizat alş, făcîndu-l pe Andrei Vochin să exclame, la şedinţa de sumar, după nu ştiu ce meci prost al nu ştiu cărei echipe, “Ce analiză să mai fac?! a zis clar Şerban în interviul Mariei care-i treaba”.
Este emerit şi discret, aşa cum a fost şi omul. Ori de cîte urmăream cîte un film, îi căutam cronica, a lui şi a lui Gorzo în primul rînd, cu acel sentiment că “poate a văzut ce am văzut eu”, confirmare de la distanţă pe care, cînd jurnalismul era pentru mine o himeră, am visat că voi reuşi cîndva să o transmit fanilor în cazul cronicilor de fotbal. Habar n-am dacă mi-a ieşit în sport, dar lui îi ieşea, aproape de fiecare dată.
I-a plăcut presa, cîtă vreme a crezut că se face cumsecade şi inteligent. A renunţat să se mai considere ziarist cînd a avut impresia că, în lumea netului, e-jurnalismul devine altceva. În care nu se mai regăseşte, după cum nu s-a mai regăsit în România, pe care a părăsit-o pentru Argentina. S-a întors şi, ne anunţă ştirea, a murit în urma ununi cancer limfatic, la Bucuresti.
Am deschis la întîmplare o carte a lui, “Dietetica lui Robinson”. Textul se numeşte “Amintirile unui viitor cadavru” şi prezintă aranjamentele amuzante şi sobre pentru cînd n-o s- mai fie. Vorbeşte serios, chiar dacă e atît de inteligent!
“Cei care rămîn au datoria să ducă cenuşa în Toscana şi s-o împrăştie în pisaj”. Asta la punctul 1.
La punctul 4, spune că şi-a dori la catafalc micşandre sălbatice, “florile mele preferate”. Şi adaugă punctul 5, mizînd, desigur, pe proasta noastră organizare: “Iar dacă nu şi nu, chiar nimeni nu va găsi acele flori blestemate (cresc mai mult în Franţa, în Provence) atunci vreau să fie adusă la înmormîntarea mea cîte o poză – oricît de mică, indiferent de unde luată – cu Marilyn. Hai că asta nu e greu!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu