Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat pe site-ul RFI România, mai 2006
The Wind That Shakes the Barley înseamnă revenirea britanicului Ken Loach pe Croazetă. N-a existat film al lui Loach care să nu fi fost arătat la Cannes în avanpremieră mondială: este unul dintre "abonaţii" Festivalului.
Scenariul este semnat de Paul Laverty - care a scris toate filmele lui Loach de la Carla's Song (1996) încoace. Cu acest ultim titlu al sau, Loach se întoarce şi la cinematograful angajat politic cu care ne obişnuise - după un neaşteptat love story interrasial (Ae Fond Kiss) şi o dramă adolescentină cu nelipsite accente sociale (Sweet Sixteen). În fine, la fel ca în acesta din urmă - turnat în Scoţia -, drama politică prezentată astăzi are parte de... subtitluri în engleză; nu pentru că filmul ar fi vorbit în irlandeză (aşa cum ar fi fost normal, acţiunea petrecîndu-se în Irlanda anilor '20), ci pentru că actorii vorbesc într-o engleză atît de stricată încît este ininteligibilă.
În rest, filmul serveşte porţia de partizanat politic pe care-o aşteptam de la Loach: englezii sînt brute nemiloase, irlandezii sînt dîrji şi buni. Singura subtilitate intervine atunci cînd, într-o sală de tribunal, opoziţia englez-irlandez este lăsată deoparte în favoarea alteia: irlandez bogat-irlandez sărac... Lupta cu Regatul britanic ascute lupta de clasă.
Făcut cu îndemînare şi jucat cu naturaleţe, The Wind That Shakes the Barley nu aduce nimic nou în materie de cinema. Nici pentru cinematograful lui Ken Loach, nici pentru cinema în general.
Paris, je t'aime este definit - în catalog - drept "o operă colectivă despre Dragoste". Este cu adevărat "un film colectiv" - cum spune şi genericul de deschidere -, cuprinzînd 18 scheciuri filmate în cîteva din cele 16 arondismente ale Parisului de 20 de cineaşti - printre care 5 francezi. Este, totodată, versiunea 2006 a unui faimos film de scheciuri purtînd aproape acelaşi titlu (Paris vu par...), realizat acum 40 de ani de nume precum Godard, Rohmer sau Jean Rouch. Acum, printre autori există două premii Palme d'Or (Gus Van Sant şi Fraţii Coen), un nume legendar al filmului de groază (Wes Craven), cîţiva independenţi americani (printre care Alexander Payne), directorul de imagine al lui Wong Kar-wai (Christopher Doyle) şi un celebru actor (Gérard Depardieu). În scheciuri joacă - printre mulţi alţii - Fanny Ardant, Juliette Binoche, Steve Buscemi, Willem Dafoe, Marianne Faithfull, Bob Hoskins, Nick Nolte, Natalie Portman, Gena Rowlands şi Elijah Wood.
Filmuleţele se leagă, cumva, în funcţie de mici detalii - o situaţie, o frază sau un gest deja prezente în scheciul precedent. Ele sînt mult mai scurte decît cele filmate de Godard & Rohmer - şi s-ar putea ca tocmai acest lucru să aducă succesul lui Paris, je t'aime în reţeaua cinematografelor de artă şi eseu. Sînt poveşti mai vesele sau mai triste, mai interesante sau mai anodine, mai naturale sau mai demonstrative, care au - toate - ceva în comun: arată cît de multicultural a devenit "Oraşul Lumină".
Bruno Podalydès demarează filmul à la française, cu o povestioară fermecătoare despre un love story antamat într-o maşină parcată în Montmartre. Gus Van Sant îşi plasează povestea în Marais, în timp ce unul din cele mai emoţionante (regizat de japonezul Nobuhiro Suwa) are ca vedetă Place des Victoires şi o mamă (Binoche) al cărei fiu murise în urmă cu o săptămînă. Cel mai caricatural este al fraţilor Coen, care se petrece într-o staţie de metrou (la Tuileries), unde turistul jucat de Buscemi este agresat de un francez furios. Iar cel mai surprinzător - al maestrului Craven, care e tot un love story, doar că se petrece în cimitirul Père-Lachaise, cu mormîntul lui Oscar Wilde în chip de porte-bonheur.
Cel mai reuşit mi s-a părut totuşi scheciul lui Alexander Payne, în care o turistă americană supraponderală, vorbind franceză cu un accent teribil de bolovănos, spune de ce iubeşte Parisul; este şi ultimul din film. Sau, în orice caz, din ce s-a văzut la Cannes din acest film, după ce producătoarea Claudie Ossard a tăiat două scheciuri: cel al lui Christopher Boe şi cel al lui Raphael Nadjari. Un proces - intentat de Emmanuel Benbihy, unul dintre producători şi, totodată, iniţiatorul întregului proiect - este pe rol...
Scenariul este semnat de Paul Laverty - care a scris toate filmele lui Loach de la Carla's Song (1996) încoace. Cu acest ultim titlu al sau, Loach se întoarce şi la cinematograful angajat politic cu care ne obişnuise - după un neaşteptat love story interrasial (Ae Fond Kiss) şi o dramă adolescentină cu nelipsite accente sociale (Sweet Sixteen). În fine, la fel ca în acesta din urmă - turnat în Scoţia -, drama politică prezentată astăzi are parte de... subtitluri în engleză; nu pentru că filmul ar fi vorbit în irlandeză (aşa cum ar fi fost normal, acţiunea petrecîndu-se în Irlanda anilor '20), ci pentru că actorii vorbesc într-o engleză atît de stricată încît este ininteligibilă.
În rest, filmul serveşte porţia de partizanat politic pe care-o aşteptam de la Loach: englezii sînt brute nemiloase, irlandezii sînt dîrji şi buni. Singura subtilitate intervine atunci cînd, într-o sală de tribunal, opoziţia englez-irlandez este lăsată deoparte în favoarea alteia: irlandez bogat-irlandez sărac... Lupta cu Regatul britanic ascute lupta de clasă.
Făcut cu îndemînare şi jucat cu naturaleţe, The Wind That Shakes the Barley nu aduce nimic nou în materie de cinema. Nici pentru cinematograful lui Ken Loach, nici pentru cinema în general.
Paris, je t'aime este definit - în catalog - drept "o operă colectivă despre Dragoste". Este cu adevărat "un film colectiv" - cum spune şi genericul de deschidere -, cuprinzînd 18 scheciuri filmate în cîteva din cele 16 arondismente ale Parisului de 20 de cineaşti - printre care 5 francezi. Este, totodată, versiunea 2006 a unui faimos film de scheciuri purtînd aproape acelaşi titlu (Paris vu par...), realizat acum 40 de ani de nume precum Godard, Rohmer sau Jean Rouch. Acum, printre autori există două premii Palme d'Or (Gus Van Sant şi Fraţii Coen), un nume legendar al filmului de groază (Wes Craven), cîţiva independenţi americani (printre care Alexander Payne), directorul de imagine al lui Wong Kar-wai (Christopher Doyle) şi un celebru actor (Gérard Depardieu). În scheciuri joacă - printre mulţi alţii - Fanny Ardant, Juliette Binoche, Steve Buscemi, Willem Dafoe, Marianne Faithfull, Bob Hoskins, Nick Nolte, Natalie Portman, Gena Rowlands şi Elijah Wood.
Filmuleţele se leagă, cumva, în funcţie de mici detalii - o situaţie, o frază sau un gest deja prezente în scheciul precedent. Ele sînt mult mai scurte decît cele filmate de Godard & Rohmer - şi s-ar putea ca tocmai acest lucru să aducă succesul lui Paris, je t'aime în reţeaua cinematografelor de artă şi eseu. Sînt poveşti mai vesele sau mai triste, mai interesante sau mai anodine, mai naturale sau mai demonstrative, care au - toate - ceva în comun: arată cît de multicultural a devenit "Oraşul Lumină".
Bruno Podalydès demarează filmul à la française, cu o povestioară fermecătoare despre un love story antamat într-o maşină parcată în Montmartre. Gus Van Sant îşi plasează povestea în Marais, în timp ce unul din cele mai emoţionante (regizat de japonezul Nobuhiro Suwa) are ca vedetă Place des Victoires şi o mamă (Binoche) al cărei fiu murise în urmă cu o săptămînă. Cel mai caricatural este al fraţilor Coen, care se petrece într-o staţie de metrou (la Tuileries), unde turistul jucat de Buscemi este agresat de un francez furios. Iar cel mai surprinzător - al maestrului Craven, care e tot un love story, doar că se petrece în cimitirul Père-Lachaise, cu mormîntul lui Oscar Wilde în chip de porte-bonheur.
Cel mai reuşit mi s-a părut totuşi scheciul lui Alexander Payne, în care o turistă americană supraponderală, vorbind franceză cu un accent teribil de bolovănos, spune de ce iubeşte Parisul; este şi ultimul din film. Sau, în orice caz, din ce s-a văzut la Cannes din acest film, după ce producătoarea Claudie Ossard a tăiat două scheciuri: cel al lui Christopher Boe şi cel al lui Raphael Nadjari. Un proces - intentat de Emmanuel Benbihy, unul dintre producători şi, totodată, iniţiatorul întregului proiect - este pe rol...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu