„Asta mă consider: un hedonist profesionist“

Acest interviu cu ALEX LEO ŞERBAN (în două părţi: part1, part2) a fost luat de către Svetlana Cârstean pentru Observatorul Cultural, iulie 2001.

Mai jos puteţi citi interviul complet:

Cind incepi sa citesti ceva de Alex. Leo Serban e ca si cum te-ai urca intr-un TGV. Viteza e importanta. „Vezi“ o multime de lucruri intr-un timp minimal. Prin textele lui mergi cu viteza tgv-ista a videoclipului. Acesta e performance-ul sau neintrerupt in materie de cronica de film.

Ce inseamna Alex. Leo Serban? Film, calatorii, festivaluri, destinatii, Clermont-Ferrand, Locarno, Cannes, fotografii multe, colaje, Marlyn Monroe, irezistibila, Marlyn Monroe, neajutorata ca un copil lasat singur intr-o gara imensa, Marlene Dietrich, o Atena sexy si neinduratoare, Nabokov de la A la Z, Hesse de la A la Z, pisici absente, mirosuri de toate felurile (ele construiesc lumea), film, Bergman, topuri, clasamente, personale sau nu, lejeritate anglo-saxona, morga frantuzeasca, dandysm prelucrat (Oscar Wilde ar fi fost innebunit dupa videoclipuri), minimalism masculin cu rafinamente baroce, aer vesnic tinar, fragilitate super-decorativa, film, In The Mood For Love (ultimul pe care mi l-a recomandat), o pernuta rosie sub forma de casa (pe care o fixez cu privirea in timpul interviului), Dilema + Observator cultural + Libertatea + Elle, duminica: uneori proze, poetice desigur, suprarealism, fantastic full page; luni-marti-miercuri-joi-vineri-simbata-duminica: film.

Intr-un interviu, trebuie sa joci jocul adevarului

Svetlana Cârstean: Ai acceptat cu greu sa dai acest interviu. De ce ti s-a parut atit de complicat?

Alex. Leo Şerban: E complicat, pentru ca sa dai un interviu inseamna sa te expui dintr-o data in ceea ce tine strict de persoana ta. Sa te expui direct si nu prin intermediul unei activitati secundare, gen articol, cronica de film s.a.m.d. Acolo esti tu, cu vorbele tale, fara sa ai nici un reazem in altceva, decit in propriile tale amintiri si impresii. Mi se pare ceva cumplit de greu.

Svetlana Cârstean: Dar sa stii ca oamenii, in interviuri, pot sa ramina undeva deasupra lucrurilor si sa nu dezvaluie decit atit cit vor ei.

Alex. Leo Şerban: Da, dar in acest caz iti construiesti un personaj sau mai multe si ramii consecvent cu o imagine pe care deja ti-ai creat-o. Eu, la un moment dat, cind am inceput sa public frecvent (in 1990, cind scriam saptaminal in Contrapunct), reusisem sa-mi construiesc o imagine. Si chestia asta a fost o strategie care m-a ajutat, pentru ca, pe urma, in momentul in care am inceput sa fiu atacat pentru diferite lucruri, am vazut ca cei care ma atacau nu faceau decit sa se raporteze la imaginea pe care o construisem eu si sa o reproduca. Si, astfel, tineam totul sub control si ma amuzam teribil. Revenind, una este sa scrii un jurnal, in care controlezi foarte bine lucrurile pe care vrei sa le faci publice, si alta este un interviu unde esti in fata unui om care vrea sa afle cit mai multe de la tine si unde – consider eu – trebuie sa joci jocul adevarului. Nu are rost sa te ascunzi dupa niste constructe sau fatade, pentru ca atunci totul devine o conversatie de salon care nu stiu pe cine intereseaza.

Pentru mine lucrurile se termina inainte de a incepe

Svetlana Cârstean: Tii un jurnal?

Alex. Leo Şerban:  Nu, am tinut foarte rar, cind ma plictiseam la munte, la mare sau in tot felul de locuri din acestea – imi notam lecturi sau lucruri absolut anodine. Nu am, de fapt, forta de a face o munca de rutina, de durata. Ma plictiseste. De aceea, probabil ca nu voi scrie niciodata un roman. Desi am nu stiu cite idei pe care le notez, in momentul in care trebuie sa trec la partea serioasa a chestiunii, mai mult de doua-trei capitole nu pot sa termin. Cind ai de scris un roman, ori esti in categoria celor care stiu de la inceput ce va urma (eu, daca as fi in aceasta categorie, m-as plictisi sa-l mai scriu!), ori esti in categoria celor care vor sa fie surprinsi, care, dupa cum spun ei, se lasa calauziti de propriile personaje – foarte frumos daca poti sa creezi asa ceva... Pina la urma, un roman poate fi spus in citeva fraze. Pot sa inteleg aceasta fascinatie de a construi, de a amina povestea, de a vedea cum se descurca in spatiul romanesc niste personaje inventate de tine. Dar ce sa fac, daca pentru mine lucrurile se termina inainte de a incepe…?

Svetlana Cârstean: De aceea, probabil, ai scris numai proza scurta.

Alex. Leo Şerban: Da. Lucrul la aceste proze se intinde pe ani de zile, pentru ca nu sint niciodata convins ca ultima varianta este aceea definitiva. (Probabil ca si chestia asta, de a amina tot timpul varianta definitiva, are niste explicatii psihanalitice.) O forma scurta de povestire, o parabola chiar, imi convine mult mai mult, pentru ca nu ma consuma si nu trebuie sa fac sa evolueze personajele... Dar nu vreau sa vorbim mult despre toate lucrurile astea, pentru ca eu nu le consider importante pentru mine sau le consider importante in masura in care sint un debuseu, un fel de a ma elibera de anumite lucruri si de a ma simti linistit o perioada. Si astfel de perioade pot sa fie destul de lungi. De exemplu, nu am mai scris fictiune de cinci-sase ani.

Formele definitive ma sperie

Svetlana Cârstean:  Si nu te-ai gindit niciodata sa stringi prozele de pina acum intr-un volum?

Alex. Leo Şerban: Nu, fiindca ma terorizeaza ideea asta. O carte este o forma definitiva si aceasta forma definitiva ma sperie. In momentul in care am pus punct unei carti si obiectul in sine a aparut, e deja ca un mic sicriu.

Svetlana Cârstean:  Totusi, cred ca ai nevoie de un feed-back la ceea ce scrii…

Alex. Leo Şerban: Da, dar asta se poate rezolva foarte usor, eu nu am nevoie de un feed-back neaparat de la o suta de cititori. Cind scriam intens, prin anii ’80 (era vorba de un debuseu evident, o forma de evadare din realitate – toate textele erau fantastice), in momentul in care incheiam o povestire, aveam deja in minte un destinatar, ma gindeam cui i s-ar potrivi acel text. Si atunci manufacturam niste volume pe care le ilustram singur si pe care le faceam cadou. Chestia asta functiona ca o confirmare. Pentru mine era suficient gestul ritualic de a da acel lucru cuiva si era importanta acea relatie care se stabilea intre mine si persoana careia ii daruiam cartea.

Svetlana Cârstean: De ce, daca fugi de lucrurile finite, te-ai indreptat inspre film si nu, de exemplu, inspre teatru, care-i un domeniu al efemerului?

Alex. Leo Şerban: Una e cind discutam despre lucrurile facute de mine, si alta cind vine vorba despre lucrurile facute de altii. Iar eu vreau sa existe perfectiune, fiindca perfectiunea este ceva care imi da siguranta, calm, echilibru. De aceea filmul si nu teatrul. In teatru, de la o reprezentatie la alta, exista tot felul de „accidente“ si nu am rabdare sa vad de nu stiu cite ori un spectacol ca sa prind acel moment in care toata lumea cade in extaz. Filmul imi ofera un produs care se presupune ca e perfect, asupra caruia nu se mai poate interveni.

Ma consider un scriitor de duminica

Svetlana Cârstean: S-a schimbat ceva in scrisul tau dupa ’90?

Alex. Leo Şerban: In Romania s-a intimplat ceva dramatic cu limbajul, incepind de prin 1990. Am fost, in spatiul public, invadati de o vulgaritate extrema, care nu exista inainte – inainte, limbajul era incremenit, inghetat, dar destul de pudic. Imediat dupa ’89, din toate partile, limbajul a fost practic dezagazuit.

Svetlana Cârstean: S-au spart latrinele…

Alex. Leo Şerban: S-au spart latrinele, da, cam asa ceva. Si am simtit chestia asta ca pe o agresiune. Atunci, solutia pe care am gasit-o a fost sa merg in extrema cealalta, adica sa ma inchid intr-un limbaj literar care era hiperartificial, hiperestetizant, hiperdecadent, pentru a pune cea mai mare distanta posibila intre ceea ce se intimpla in spatiul public si ceea ce faceam eu.

Svetlana Cârstean: Daca tot vorbim de ceea ce scrii, povesteste-ne si istoria poeziilor publicate in America.

Alex. Leo Şerban: Da, dar n-as vrea sa ne oprim prea mult la literatura, pentru ca eu ma consider, de fapt, un scriitor de duminica. Cu poeziile trimise in America a fost asa: eu eram la un liceu cu predare in limba engleza si, pe la 15 ani, am scris trei poeme direct in limba engleza (era prin 1975). Apoi le-am trimis, prin posta, la Chicago Review (pe care o gasisem la Biblioteca Americana si care mi se parea o revista O.K.). Dupa vreo jumatate de an, am primit o scrisoare de la editorul de atunci al revistei, in care mi se spunea ca au fost foarte impresionati de acele poeme venite de la cineva care nu vorbeste engleza nativ si care mai pretinde ca are si virsta de 15 ani. Si, din cele trei poezii, mi-au publicat una, cu titlul Green Lemon. Ma intrebau, in scrisoare, si cum sa ma plateasca. Ce crezi ca am facut eu, in bucuria mea imensa? M-am dus cu scrisoarea la directoarea liceului, care mi se parea o persoana deschisa si moderna, imbracata mereu in salopete de blugi, vorbind o engleza excelenta, dar care s-a dovedit a fi o politruca perfecta. Cind a aflat ce am facut, a inceput sa urle la mine: „Nu-ti dai seama in ce ne-ai bagat pe toti?! Sa le scrii ca nu vrei sa ai de-a face cu ei!“. Ceea ce am si facut. Am primit, totusi, peste vreo jumatate de an, citeva exemplare din revista, inclusiv pe cel in care aveam eu poemul. Acesta a fost episodul meu inceput si avortat de a scrie si de a fi si publicat. Am mai scris apoi si am mai fost publicat, dupa ’90, in diferite reviste, dar – poate sa para o chestie dura – pentru mine nu inseamna mare lucru.

Imi place la nebunie sa vad filme, dar nu ma intereseaza sa fac filme

Svetlana Cârstean: Ce e „mare lucru“ pentru tine?

Alex. Leo Şerban: Mare lucru este sa fac ce-mi place. Or, a scrie o asa-zisa literatura, asta se afla undeva la coada listei. Imi place sa fac lucruri mult mai lejere, care nu necesita atita efort. Eu asta ma consider: un hedonist profesionist. Imi place sa fac ceea ce-mi place sa fac.

Svetlana Cârstean: Si in fruntea listei ce e?

Alex. Leo Şerban: In fruntea listei ar fi sa vad filme si sa scriu despre ele. M-a tentat la un moment dat, insa acum nu mai e valabil, si sa fac film. Exista la noi, dar si afara, aceasta idee cum ca de fapt criticul de film ar vrea sa faca film, dar nu poate. Eu insa nu m-as arunca sa fac film, in primul rind pentru ca nu am ceva de spus care sa revolutioneze. E foarte greu la ora actuala sa vii cu ceva nou, iar daca nu vii cu ceva nou, nu faci decit sa te alaturi coloanei nesfirsite de oameni care sint O.K. si nimic mai mult. Pe de alta parte, a face film in Romania presupune un efort material atit de urias, incit este la antipodul a ceea ce imi doresc eu, adica sa fac ceea ce imi place. Mi se pare mult mai sanatos ca fiecare sa stea la locul lui si sa faca exact ceea ce stie sa faca. Am vrut sa precizez aceste lucruri pentru ca exista intotdeauna banuieli de tipul: „face critica de film pentru ca nu poate sa faca film“. Imi place la nebunie sa vad filme, dar nu ma intereseaza sa fac filme. In plus, cind esti atit de critic fata de filmele altora, cum sa nu fii ingrozitor de critic fata de ale tale? Cred ca as fi terorizat de orice plan care nu mi s-ar parea asa cum trebuie.

Svetlana Cârstean: Iti mai amintesti ce filme vedeai cind erai mic?

Alex. Leo Şerban: Ei, vedeam tot felul de prostioare, dar care erau foarte simpatice la vremea respectiva. Tin minte ca atunci cind eram foarte mic si nu ma puteam duce singur la cinematograf, mergeam cu bunica mea, care este si ea o cinefila pasionata. Iar ea avea un obicei absolut criminal. Atunci cind lucrurile in film luau o intorsatura mai dura, totdeauna ma tragea de mina si-mi spunea: „Nu-i adevarat, e numai in film“. Si asta imi strica cu totul placerea. Ea vroia, saraca, sa ma linisteasca, sa nu plec acasa cumva traumatizat. Insa pentru mine acesta era inceputul schizoidiei. Pe de o parte trebuia sa ma prefac in continuare ca sint impresionat de filmul respectiv, dar stiind ca totul e un artefact, o conventie. Probabil de aici s-a nascut in mine dorinta de a judeca filmele oarecum la rece.

Prin anii ’80, snobam cinematograful comercial

Svetlana Cârstean: Cind ai inceput sa te preocupi profesionist de film?

Alex. Leo Şerban: Totul s-a intimplat dupa ’90. Chiar daca pina atunci mai scrisesem despre diferite filme pe care le vedeam. Dar acele notatii nu erau decit niste impresii de spectator. Am inceput sa scriu in ’90-’91, dar nu cronici, ci eseuri, mai degraba. Cronica e un gen dificil. Pentru mine, cronica ideala este un aforism. Adica sa reusesti sa comprimi ceea ce inseamna filmul acela pentru tine, ca spectator, intr-o fraza. Exista un lucru foarte important pe care l-am cistigat in timp. Prin anii ’80, cind mergeam regulat la Cinemateca, nu mizam decit pe filmele mari, de autor. Oarecum snobam cinematograful comercial, chit ca uneori imi placea. Cu timpul insa, m-am deschis foarte mult spre acest gen de cinematograf si acum am ajuns sa impart filmele in filme bune si filme proaste. Nu conteaza nici genul, nici cine le-a facut. Exista filme total ratate ale unor regizori foarte mari, dupa cum exista filme foarte bune ale unor regizori considerati mediocri. Conteaza produsul. Acesta e un lucru pe care multi nu vor sa-l accepte. De cite ori un regizor mare scoate un nou film, toti se simt obligati sa-l laude pentru ca e vorba de un nume mare, indiferent de calitatea filmului. Or, lucrul acesta creeaza, dupa parerea mea, multa confuzie la nivelul receptarii. Cred ca, in calitate de critic de film, ai datoria sa arati ca nu tot ceea ce face regizorul respectiv este obligatoriu bun.

Svetlana Cârstean: Poti sa dai o lista scurta de filme care te-au marcat definitiv? Exista in lista asta vreun film romanesc?

Alex. Leo Şerban: Depinde cit de mare este lista. Intr-una de zece filme din toate timpurile nu ar exista unul romanesc. Cred ca lista ar trebui sa fie gindul dintii al unui critic. Daca nu esti in stare sa triezi din cind in cind si sa renunti la anumite filme, oricit de dureros ar fi, atunci nu trebuie sa faci aceasta meserie. Trebuie sa repui mereu in discutie chiar propriile tale optiuni. Am facut in general topuri din acestea pe decenii: anii ’80, anii ’90. Daca ar fi sa selectez acum din toata istoria cinematografului, as alege in primul rind Persona al lui Bergman, 8 1/2 al lui Fellini. Exista apoi un film absolut uluitor al lui Dreyer (un cinematograf danez, care l-a influentat foarte mult pe Lars von Trier), care se cheama Ordet (Cuvintul). Este un film din anii ’50, destul de dificil, iar finalul lui nu-ti arata altceva decit invierea unei moarte. Ea este readusa la viata de un iluminat mistic, prin simpla putere a cuvintului si a credintei sale. In momentul in care am vazut acest film, am trait o mare emotie. Acesta este unul din momentele de epifanie pe care le traiesti rar la cinematograf. As mai adauga de asemenea Vertigo al lui Hitchcock, filmul cel mai poetic al lui si, paradoxal, unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste. Astea ar fi doar citeva filme fundamentale din punctul meu de vedere.

La noi, cronica de film nu este o institutie

Svetlana Cârstean: Ai putea face si o lista paralela de filme romanesti?

Alex. Leo Şerban: Desigur. Reconstituirea, Padurea spinzuratilor, Adela, Proba de microfon, Iacob, iar dupa ’90, E pericoloso sporgersi, Marfa si banii. Problema este ca la noi ajungi sa scrii mai mult despre filmele straine. Acesta este insa si avantajul unui critic de film. Esti pus in legatura, mai ales prin intermediul festivalurilor, cu ce e mai bun in cinematograful mondial. Si cum eu am aceasta obsesie a listelor si a ierarhiilor, intotdeauna mi se pare ca ultimul film bun pe care il vad ar putea sa schimbe radical aceste ierarhii. Este, prin urmare, vorba de o competitie continua, compulsiva si usor isterica, dar care da sarea si piperul acestei meserii.

Svetlana Cârstean: Cum te raportezi la critica de film de la noi?

Alex. Leo Şerban: Evident ca nu citesc tot ce se scrie, dar citesc saptaminal cel putin doua nume din cotidianele importante. Dar, la noi, critica de film nu are un prea mare impact, nu este o institutie, asa cum e in America. Acolo, ceea ce scrii are un ecou imediat si o importanta oricum mult mai mare. Exista acum tendinta in Occident de a inlocui cronica de cinema cu un soi de publicitate: prezentari ale filmului respectiv. In alte locuri, in Franta de pilda, critica e extrem de rafinata si e bine sa iei o oarecare distanta fata de acest gen. Se ajunge la un soi de alexandrinism in care metadiscursul e mai important decit filmul. Si exista aceasta politica a anumitor autori de a imbalsama regizorul in propria lui importanta, ca si cum pentru acel regizor posteritatea este deja asigurata. Orice ar face el, totul este minunat.

Am ales o forma colocviala in care sa se termine cu obsesia cronicii

Svetlana Cârstean: Spunea cineva ca la noi critica de film e ori foarte gomoasa si pasunista, ori facuta din mici birfe mixate. Si ca am avea nevoie de o critica de film mai temeinica.

Alex. Leo Şerban: Poate ca intr-adevar e nevoie de asa ceva. Problema este cine ar citi un asemenea gen de critica. Mie mi se pare important sa scrii pentru a raspunde unui anumit public care nu vrea neaparat analize complicate. Trebuie condimentata putin cronica, si nu neaparat cu birfe. Poti s-o faci insa sa fie simpatica pentru cititor, ca sa-l atragi. E destul de dificil sa gasesti de fiecare data tonul.

Svetlana Cârstean: Tu faci cronica de film in mai multe locuri, in publicatii cu profil diferit chiar.

Alex. Leo Şerban: Da, si totdeauna ma gindesc la publicul caruia ma adresez. Adesea scriu chiar despre aceleasi filme. Tocmai de aceea am inventat, impreuna cu Mihai Chirilov, forma aceasta a dialogului pe care o practicam in Observatorul cultural, pentru ca la un moment dat marturisesc ca eram disperat: trebuia deja sa scriu despre acelasi film de trei-patru ori. Am ales o forma colocviala in care sa se termine cu obsesia cronicii. Eu personal am incercat sa adaptez formula anglo-saxona de cronica. Foarte comprimata, foarte vioaie, cu mici calambururi. Am renuntat la orice constringeri, chiar si la cele de tipul „trebuie sa pastrez neaparat o poanta finala“. Acum imi termin adesea cronicile in coada de peste. Vreau sa spun prin asta ca iti poti permite anumite libertati, poti sa faci orice, sa incepi chiar cu sfirsitul. Exact ca intr-un film.

Cind vii dintr-un spatiu ex-centric, vezi lucrurile mult mai bine

Svetlana Cârstean: Ai simtit vreodata ca ai avea vreun handicap in raport cu criticii din alte locuri? Din punct de vedere informational, de exemplu?

Alex. Leo Şerban: Nu, nu cred ca as putea vorbi despre asa ceva. Dimpotriva, am remarcat de multe ori ca ei sint mult mai incremeniti in niste mode, cum e acum, de pilda, asta cu filmul iranian. O sa mai dureze o perioada pina o sa se plictiseasca si ei. Atunci cind vii dintr-un spatiu din acesta oarecum ex-centric, vezi lucrurile mult mai bine. Fie cobori de pe piedestal anumite lucruri pe care ei le idolatrizeaza, fie ti se pare ca lucrurile pe care ei le oculteaza sint de fapt mult mai interesante decit celelalte. Ar putea exista un handicap la un nivel strict oficial, sa zicem, pentru ca nu ti se da atentie atit cit ar trebui. Iti dai seama insa ca exista doar citeva filme care ramin si, pina la sfirsitul unei zile de festival, toti, indiferent de locul din care venim, cadem de acord ca acelea sint filmele care merita, cele intr-adevar bune. Aceasta cernere de subiectivitati configureaza o concluzie obiectiva. Iar acesta e un sentiment foarte reconfortant. Totul sta in fler si in informatie, pentru ca trebuie sa vezi foarte mult.

Svetlana Cârstean: Exista vreun festival de amploare pe care nu-l „frecventezi“?

Alex. Leo Şerban: Da, Berlinul. E un festival important, dar iti spuneam ca important pentru mine este sa fac ceea ce-mi place. Recunosc ca Berlinul nu e un oras care sa ma incinte. In al doilea rind, ar fi al treilea festival intr-o suita de festivaluri. E precedat de festivalul din Elvetia si de cel de scurtmetraj de la Clermont-Ferrand, festivaluri la care merg de citiva ani si cunosc deja toate regulile casei. Ar fi mult prea obositor pentru mine sa ajung si la Berlin, dupa celelalte doua. Si ar mai fi si faptul ca in perioada in care are loc festivalul e ingrozitor de frig. Prefer sa ma duc undeva unde e mai placut. La Clermont-Ferrand e foarte bine.

Lista placerilor

Svetlana Cârstean: E clar ca iti place foarte mult sa calatoresti. Poti sa-mi vorbesti, eventual tot facind o lista, si despre alte placeri ale tale? Am inteles ca in capul listei e sigur filmul…

Alex. Leo Şerban: Imi plac parfumurile. In perioada in care manufacturam carticele, mai aveam o dambla: faceam parfumuri. Aveau, desigur, o viata foarte scurta. Combinam mai multe parfumuri, dar uneori mai aduceam si savori proaspete. Nu era indicat sa te uiti la ele pentru ca aratau groaznic, erau tulburi. Nu trebuia nici sa le tii prea mult, trebuiau consumate repede. Dar erau simpatice pentru ca le puneam in niste sticlute frumoase carora le scoteam etichetele si le puneam altele. Si aveau, ca si cartile, niste destinatari precisi. Pasiunea asta pentru parfumuri mi-a ramas. Nu suport parfumurile grele si foarte dulcege. Imi plac, in schimb, cele pe baza de mosc. Si imi place foarte mult lavanda. Am o memorie in mare masura olfactiva. Imi aduc aminte precis anumite lucruri, inclusiv din copilarie, pornind de la mici mirosuri. E un lucru care cred ca tine de animalul din mine, dar care pe mine ma face foarte fericit. De cite ori simt miros de petrosin, ma gindesc la Urmuz. Eu am citit prima oara Urmuz cind acasa se dadea cu petrosin. Si de aceea am acest „pavlovism“.

Svetlana Cârstean: Dar pisicile iti plac?

Alex. Leo Şerban: Da, sigur. Cu toate ca nu am una. Am avut atunci cind stateam la mama mea. Nu cred ca voi ajunge vreodata sa am un dialog cu o pisica. Ma inhiba. Ma fascineaza pisicile, dar e o fascinatie ca in fata unui idol. Mi se par intotdeauna ingrozitor de complicate. Trebuie sa le lasi de fiecare data in plata lor, cind vezi ca sint indispuse. Si sint adesea indispuse. Nu exista locuri unde sa merg si sa nu fotografiez pisici, fotografii pe care i le dedic apoi, pe toate, Titei Chiper. Si e clar deja pentru mine ca oamenii se impart in iubitori de pisici si in iubitori de ciini.

Svetlana Cârstean: Dintre scriitori, care e preferatul tau?

Alex. Leo Şerban: Unul dintre autorii mei de capatii este Hesse, care e, la fel ca mine, „Rac“. M-am regasit imediat in cartile lui. Si, apropo de lecturi, intotdeauna, in momentul in care descopar un autor care imi place, il citesc de la un capat la altul. La Hesse nu mi-a scapat absolut nimic. Nu cu mult timp in urma am citit si niste inedite care tocmai aparusera in Franta. Asa mi s-a intimplat cu toti cei pe care i-am descoperit la un moment dat. Asa s-a intimplat si cu Nabokov, si cu Beckett, de pilda. Exista insa si altii pe care nu pot sa-i sufar, nu pot sa-i termin. Nume mari. Dostoievski, de exemplu. Sau Marquez.

Svetlana Cârstean: Stiu ca iti place sa faci si fotografie, si colaj. Ai avut chiar si expozitii.

Alex. Leo Şerban: Fac fotografie din ’91, cind mi-am luat primul aparat foto din viata mea. Automat. Cred ca aceste aparate sint facute pentru oameni ca mine, care sint mai lenesi de felul lor. Placerea cea mai mare este de fapt sa cadrez si sa decupez dintr-un continuum. Poti decupa fabulos dintr-o realitate indistincta. Pe mine ma fascineaza acest lucru. Exista aceasta idee ca peisajul e neschimbator, ca doar omul se schimba. Nu e adevarat. Trebuie sa prinzi peisajul exact in momentul in care iti da tot ceea ce vrei tu sa-ti dea pentru fotografia respectiva. Cit despre colaje, pe acestea le fac numai cu poze pe care eu nu le consider foarte reusite. Si astfel, mediocritatea lor se estompeaza, pentru ca intra in alte relatii, intr-un alt context. Am inceput sa fac asemenea colaje intr-o perioada de convalescenta, dupa o hepatita, si m-au ajutat foarte mult.

Svetlana Cârstean: S-a incheiat lista placerilor?

Alex. Leo Şerban: Nu, am uitat sa amintesc una esentiala. Mincatul. Imi place sa experimentez alte bucatarii. Cea japoneza, cea chineza…

The End

Svetlana Cârstean: Acum citiva ani ti s-a pus, intr-un interviu, intrebarea aceea consacrata drept piatra de incercare chiar si in campaniile electorale, in ultima vreme: daca crezi sau nu in Dumnezeu. M-a impresionat atunci, prin sinceritate, raspunsul tau.

Alex. Leo Şerban: Da, sint sincer in interviuri, sint asa ca o varza. Nu sint ateu, ci mai degraba agnostic. Ateul stie ca nu exista Dumnezeu si militeaza in consecinta. Eu nu am de unde sa stiu chestia asta. Nu exista nici o dovada, nici ca exista, nici ca nu exista. Conteaza ce ipoteza alegi. Eu aleg ipoteza ca nu am de unde sa stiu, dar ca, chiar daca exista, chestia asta ma lasa indiferent. Nu vreau sa-mi fasonez viata, sa mi-o conduc cu aceasta perspectiva in fundal, ca ar exista. Asta ar presupune fie sa renunt la foarte multe lucruri care imi fac viata foarte placuta, fie sa nu renunt, dar sa am tot timpul sentimentul culpei. In plus, a-ti inchipui ca acel Dumnezeu in care crezi are in fiecare moment in vizor faptura ta neinsemnata, asta mi se pare o dovada de mare orgoliu. Exista insa pentru mine si o parte neplacuta in acest sens: in momentul in care nu crezi, scoti din calcul ipoteza vietii de apoi. Asta inseamna ca nu exista decit aceasta viata, care este oricum absurda. Nu are absolut nici un sens. Si atunci, intr-adevar, toate nevrozele pot capata anumite accente.

Svetlana Cârstean: In acest context, cum poate rezista cineva fara sa se sinucida?

Alex. Leo Şerban: Eu nu spun ca n-o s-o fac la un moment dat. Dar si daca o faci, tot aia e. Intrebarea asta ma determina sa raspund la o problema pe care eu insumi mi-o pun. Imi aduc acum aminte si de ceea ce spunea Iaru in interviul lui. M-am regasit foarte mult in raspunsul lui. Pina la urma chestia cea mai cumplita nu e moartea, ci batrinetea. Moartea s-a intimplat, si cu asta basta. Nu mai e nimic dupa sau, daca e, cu atit mai placut. Dar batrinetea este criminala. Nu stiu cum se poate convietui cu ea.