Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în România Literară, iunie 2003
26 mai 2003, ora 0,06. Ajung la Cluj după două zile de tren; am plecat de la Cannes pe 24, dimineaţa la 9, am schimbat la Nisa, Milano, Veneţia - cu trei ore de vis între două trenuri! -, Budapesta... (Oricum, mai bine decît cu avionul!) Norocul meu s-a numit Fabian, tînăr jurnalist la Televiziunea Ungară cu care-am împărţit compartimentul de dormit de la Veneţia la Budapesta; cum aici trebuia să schimb nu doar trenurile, ci şi gările, Fabian - care, coincidenţă, trebuia s-ajungă tot în gara Nyugati - mi-a fost ghid.
La Cluj mă aşteaptă Oana Bujgoi, care mă duce rapid la hotelul Topaz. Şi unde, cînd ajungem, e mare petrecere mare în onoarea lui Andrei Blaier, omagiat de TIFF pentru cei 70 de ani. "Nu vrei să vii şi tu? Sînt toţi jos, în cramă...", îmi spune Oana. "Nu vreau să văd pe nimeni, doar perna", îi răspund, şi urc să mă culc.
Dimineaţă (aceeaşi zi) Mă-ntîlnesc la cinema "Victoria" cu Barry Gifford, preşedintele juriului. Îl ştiam dintr-o poză într-o revistă franţuzească - genul sportiv, ridat, ars de soare, a-făcut-de-toate-în-viaţă etc. Genul "american". În poză avea părul negru; acum îl are complet alb. Înalt, ridat-ars-de-soare - şi cu nişte muşchi neverosimili. Ne simpatizăm din prima, deşi Barry (se vede asta de la o poştă) e o "divă"... În fond, de ce n-ar fi? Lynch i-a ecranizat romanul Sailor & Lula (sub titlul Wild at Heart) şi-a luat Palme d'Or la Cannes, în '90. Tot el a scris scenariul celui mai bun film lynchian - Lost Highway. E un scriitor foarte cunoscut în SUA şi Franţa (deloc în România, lucru care-l irită / contrariază întrucîtva), plus că a fost cuplat cu nenumărate femei frumoase şi celebre... "Laura" ar fi una din ele - în orice caz, numele ei revine frecvent în povestirile lui (lungi - foarte lungi). Aflu că e actriţă şi mă gîndesc, imediat, la Laura Dern (care-a jucat în Blue Velvet şi Wild at Heart), mirîndu-mă doar de gusturile lui la femei, pînă cînd se dovedeşte că, de fapt, nu este vorba de acea Laura (bine că n-am gafat!), ci de Laura Morante, fiica Elsei şi-a lui Moravia şi soţia lui Nanni Moretti în La stanza del figlio... Aşa mai merge.
Primul film pe care-l vedem împreună este cehescul Divoke vcely / Albine sălbatice, un fel de Rosetta mai senină şi cu ceva umor (plus un "Michael Jackson" local leit Oana Pellea!), apoi argentinianul Tan de repente / Hodoronc tronc (regia: Diego Lerman). În alb-negru, cu două lesbiene şi-o grăsuţă şleampătă pe care-o agaţă, fac autostopul şi-ajung undeva în sud (grăsuţa nu văzuse niciodată marea, precum Doinel în Les 400 coups), se instalează în casa mătuşii uneia dintre ele (am uitat: pe una din lesbiene o chema Mao, pe alta Lenin; deci cred că în casa mătuşii lui Lenin...) şi manejul sentimental începe. E genul de poveste - filmată foarte "nouvelle-vague-ist" - care-ţi dă impresia că nu ştie încotro s-o ia, cu gesturi anodine şi timpi morţi, pînă cînd, "hodoronc tronc", mătuşa moare, după o plimbare cu barca în ajun, şi toată lumea rămîne parcă fără repere... Un film care ne emoţionează pe toţi şi pe care-l notăm cu multă seriozitate ca un posibil candidat pentru Trofeul TIFF.
Masă (la restaurantul "Hubertus"), more povestiri cu Barry-Superstar (e amic cu Tony Blair, etc.), le cunosc pe cele două fete din juriu, Alissa Simon selecţionera festivalului de la Palm Springs (leită Irina Coroiu!) şi Diana Sanchez selecţionera festivalului de la Toronto (amîndouă foarte simpatice), după care, tuspatru, iute înapoi la "Victoria" - sediul nostru în următoarele zile - pentru a vedea Long Way Home (regia: Peter Sollett, american). În numai 88 de minute, o poveste despre cine preia puterea într-o familie de portoricani din Bronx - doi puşti, sora lui (altă grăsuţă!) şi bunica mămoasă, bisericoasă, plină de prejudecăţi etc. Se-ntîmplă ceea ce e firesc să se întîmple (adică: puştiul mai mare, deja amorezat de-o frumuseţe de cartier, ajunge să stabilească regulile în casă), dar Sollett - ajutat de tinerii actori, probabil neprofesionişti - reuşeşte să spună, discret, ceva mult mai important, anume că familia este un teren al compromisurilor şi că, doar cîştigat acest teren, poţi cîştiga şi-n viaţă...
Încă un film de debut, încă unul foarte bun şi deja ne gîndim: Chiri(lov), ce ne faci? Dacă toate sînt aşa, ne-aşteaptă o zi grea sîmbătă cînd va trebui să decidem... Dar urmează Shake It All About / Care cu care (o prostioară daneză cu un cuplu de gay gata să-şi pună pirostriile, cînd unul se-ndrăgosteşte de cumnata lui... ei şi?), aşa că ne mai liniştim: ce bine, mai sînt şi filme la care poţi să aţipeşti.
Seara ratăm - Barry şi cu mine - islandezul Nói Albinói căci ne ducem să vedem (iar Barry să şi prezinte) City of Ghosts / Afaceri dubioase, debutul în regie al lui Matt Dillon pe scenariul lui Barry. Care nu e rău deloc. Şi terminăm ziua în restaurantul hotelului Onix - vizavi de Topaz -, cu vodci, mici şi bîrfe...
27 mai. Alissa şi Diana - la care se adaugă Dinu Tănase, celălalt membru al juriului - ne spun încîntaţi ce bun este Albinosul! O să-l recuperăm cumva (pe casetă?). Vedem Mein Bruder der Vampir / Fratele meu, vampirul, o farsă germană făcută în stil Lola rennt, amuzant, cu multe găselniţe ingenioase - dar parcă, totuşi, nu de premiu... Apoi Slepa pega / Punct mort, film sloven cu multe puncte moarte şi o imagine bună, dar atît de plin de fiţe ("ifosativ", cum zice Lena), de căutat în mizerabilismul său încît cedăm mai toţi, spre final...
28 mai. Diana a plecat în călătoria organizată la Sighişoara, aşa că rămînem, ceilalţi patru, să vedem... filme! (Din fericire, eu văzusem deja - pe casetă - polonezul Edi, plus Furia lui Muntean, aşa că am două filme mai puţin.). Intacto (o poveste stranie, avînd la bază o experienţă traumatică a autorului pe cînd era copil; scenariul & regia: Juan Carlos Fresnadillo - ţineţi minte acest nume!) este o revelaţie: atît de impecabil - de profesionist, de subtil şi de matur - încît nu pare, în nici un fel, film de debut. (Şi totuşi - verificînd cu toţii în catalog -, spaniolul nu a mai făcut decît un scurt-metraj!) Într-un rol principal apare Max von Sydow, şi există chiar - discretă - o referinţă la A şaptea pecete... Absolut admirabil. Dar n-o putem ţine chiar aşa, e doar un festival: urmează bosniacul Remake - jenant.
29 mai. Recuperez, recuperez...După ce trimit pe toată lumea la Intacto, văd - în fine -, nu pe video, ci într-o proiecţie specială pentru Barry & me, Noi Albinoi al islandezului Dagur Kari. Da, într-adevăr, e un film minunat: original, puternic şi delicat, emoţionant la sfîrşit. Multe momente formidabile, undeva la limita umorului negru. Iar personajul principal (jucat de Tomas Lemarquis) e-atît de cool încît ar putea deveni personaj-cult printre tineri! Recuperez - pe video - şi austriacul Blue Moon: nimic interesant.
30 mai. Ungurescul Szep Napok / Zile senine... (Aha, deci "Napoca" înseamnă "zile", sau "senine"?) Cam aceeaşi impresie ca la Slepa pega: oamenii ştiu să filmeze, dar au fiţe. Mă-ntîlnesc cu Ionuţ C., un "fan" al meu din Timişoara (e născut în aceeaşi zi cu mine!) venit special pentru festival şi, seara, ne ducem întinşi la Gerry al lui Gus Van Sant. Lume destul de multă (filmul mai rulase), neaşteptat de cuminte (cu mici foşneli de pungi totuşi) pentru un film unde nu se-ntîmplă mai nimic... De ce e - atunci - atît de extraordinar acest Gerry? Pentru că e cel mai lung suspans din istoria cinematografului; pentru că e cel mai fizic thriller metafizic; pentru că detaliile infinitezimale (broboanele de sudoare, etc.) devin evenimente; pentru că actorii (Matt Damon, Casey Affleck) sînt puşi să facă lucruri (să meargă, să se caţere etc.) în loc să le "interpreteze"; pentru că ne ţine - timp de 103 minute - în această dilemă bazică: scapă (şi-atunci Gerry = film de gen) sau nu scapă (Gerry = film "de artă) sau - şi mai devastator! - nu vom şti niciodată... E un film care l-ar fi făcut pe Deleuze să delireze pe pagini întregi - cum nu sînt Deleuze, mă opresc aici. Mai spun doar atît: locul ideal unde mi-ar fi plăcut să văd Gerry este un Imax, iar eu să fiu singur cu ecranul!
31 mai. Dezbaterea premiilor: ne ia o oră! Norocul meu este că nimeresc întotdeauna în juriu cu oameni simpatici, cu care mă-nţeleg bine. Alt noroc este că - fiind vorba de cinema - ai de judecat filme din toată lumea. Stabilim întîi Trofeul TIFF (4000 USD): Intacto este deja un film celebru (în State a avut cronici ditirambice), aşa că iese din discuţie - mă lupt totuşi să primească o menţiune (pentru imagine), ca o recunoaştere a valorii sale speciale. Se face - toţi sînt de acord. "Lupta" se dă între Tan de repente şi Noi Albinoi... Iese Noi (hotărîsem să recurgem la majoritate simplă!). Urmează premiul de imagine, unde lucrurile se-ncurcă; aş fi vrut ca premiul să se ducă la Edi, numai că Dinu Tănase propune şi Furia. Cum ştiu că Furia nu are mari şanse, îmi dau seama că trebuie să-l susţin pe Dinu - deşi preferinţa mea mergea către Dragoş Bucur (premiul de interpretare)... Aşa se face că ia Henryk Golebiewski, "Edi" din Edi - şi toată lumea e mulţumită (mai puţin Dragoş, care chiar merita!).
Cînd urc pe scenă pentru a anunţa "menţiunea secială a juriului" pentru Xavi Jimenez (directorul de imagine la Intacto), simt în picioare povara celor mai bine de două săptămîni de văzut filme, bifat, alergat, trambalat cu trenul... Şi-abia aştept să mă-ntorc acasă, la "Tara" mea, şi să pun capul pe pernă. Noapte bună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu