Păunii

Acest articol a fost scris de Marina CONSTANTINESCU şi a fost publicat în România literară, nr. 15, aprilie 2011

De ce nu sînt la Sankt Petersburg?...

Mă uit la fotografiile pe care le am de la Leo. Peisaje calde sau ciudate, fragmente de lume, frînturi din poveştile noastre, detalii. Imagini care şi astăzi păstrează codul momentului, micile secrete. Fiecare ridică în picioare amintirile. O parte din ele. Telefoanele, apoi sms-urile, mail-urile la care eram mereu codaşă, prînzurile de taină de pe strada Frumoasă, iubiri, despărţiri, trădări, îmbărbătări, ironii, Proust, Toscana, Leonard Cohen, aventuri, jocurile şi discuţiile cu Sandu Boiangiu şi Radu Cosaşu, cochetăriile, izbucnirile, patosul din diferite argumentaţii, viaţa noastră... fotografiile de la Torino, dintr-o superbă şi imensă grădină plină de culorile primăverii. Şi Mihai Chirilov, şi eu îi zîmbim ghiduş lui Leo. Toată ziua umblam pe străzi, vorbeam, ne tachinam, seara mergeam la spectacole de teatru, noaptea le comentam. Polemic sau nu. Trio-ul nostru neconvenţional a bîntuit peste tot. La Muzeul Cinematografiei am străbătut valuri de istorie, fără să ne pierdem accentele subiective. Poză cu Marilyn Monroe. La întoarcere, am cîntat în avion ca nebunii – spre disperarea şi ruşinea lui Chirilov – o mie de cîntece vechi româneşti legate între ele complet aiurea. Am primit aplauze şi Leo rîdea în hohote. Un an mai tîrziu am fost la Salonic, tot la o adunare importantă a oamenilor de teatru. Priveam marea şi pescăruşii ore în şir. I-am urmărit pe ici-colo pe actorii lui Zadek care nu a venit la decernarea premiului cel mare. La cîte un pahar de vin roşu vorbeam cîte în lună şi în stele cu George Banu. Toţi pantofii din valiză mi-au făcut răni. Am străbătut Salonic-ul, zile în şir, în şlapii lui Leo. Şi la transmiterea solemnă a festivităţilor în direct la EuroNews am apărut cheek to cheek amîndoi, elegantă şi eu în partea de sus, şi cu şlapii eterni la purtător. Într-o dimineaţă timidă şi feciorelnică, am ajuns în rai. Leo m-a dus pe o colină din acel oraş. Am intrat în curtea unei mînăstiri cu mii de arbori şi flori mirobolante. Dintr-o dată, am văzut cele mai spectaculoase păsări, cum îşi înfoiau cozile multicolore, cum făceau paşi de dans legănîndu-şi podoaba spre seducţie. Noi tăceam, iar păunii strigau. Ca un ritual, mergeam zilnic la ei. Ştiam coloritul fiecăruia, îi identificam şi părea că ne aşteaptă ca să dea drumul spectacolului. L-am dus şi pe Biţă acolo, în împărăţia păunilor... Păstrez şi azi sms-urile din 2007, de la Cannes:„Păpuşa Nemescu a luat un certain regard. Bea un vin roşu.”. Eram la Festival, la Sibiu. Seara, mesaj. „Păpuşa mă uit la Mungiu. E mare. Îl sărută Jane Fonda. Fără gelozii, da? Pup.” Am sărit pe geamul hotelului ca să strig şi eu, ca păunii, vestea formidabilă trimisă de Leo. Prietenul meu. Inteligent. Ferm. Cinic. Tandru. De o tinereţe fără bătrîneţe. Fermecător cînd voia. Şi afurisit tot cînd voia. Clevetitor şi discret. Artist. Desprins de şabloane. Îndrăgostit de cuvînt şi de imagine. De film şi de fotografie. De păuni şi de fluturi, de iarbă, de cer. De frumos. De viaţă.

Nu sînt la Petersburg, pentru că Alex Leo Şerban nu mai e. La adunările mondiale şi anuale de teatru am mers cu el. Acum fac cărări singură prin casă cu şlapii lui în picioare şi chem toţi păunii să- şi ridice cozile colorate şi să strige cu mine durerea celui mai dur spectacol: despărţirea.