Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Libertatea, mai 2006
La-nceputul dramei interrasiale Crash / Poveşti din L.A. se spune că losangelinii (locuitorii Los Angelesului) nu se mai ating şi că ciocnirile de maşini au rămas singura formă de atingere. Văzînd filmul lui Paul Haggis (premiat cu trei Oscaruri), ajungi la concluzia că se ating chiar prea mult: oricine a fost în "Oraşul îngerilor" ştie că probabilitatea ca nu zece, ci doi oameni să se întîlnească de mai multe ori în cuprinsul unei zile este egală cu sub-zero!
Haggis (debutant venit din televiziune care a scenarizat şi Million Dollar Baby al lui Clint Eastwood, alt film supraoscarizat) şi-a pus banii la bătaie într-o poveste în care-a crezut: una care să demonstreze că oamenii nu sînt 100% "buni" sau "răi", că există răsturnări în caracterul lor în răstimp de 24 de ore şi că, indiferent de culoarea pielii, sentimentele sînt aceleaşi. Făcut cu îndemînare, jucat cu brio (Matt Dillon, Sandra Bullock şi Ryan Phillippe ies din tiparul strîmt în care-s distribuiţi de obicei) şi construit cu rigla de măsurat coincidenţele, filmul lui Haggis e - de fapt - mai mult terapie colectivă decît film. E un produs "post 9/11" pe post de pansament.
Două momente intense ridică nivelul dramatic al unor poveşti la care, altminteri, te cam plictiseşti: cel al salvării unei femei de sub o maşină accidentată şi cel al împuşcării unei fetiţe. Primul nu rezistă unei analize "la microscop", în timp ce al doilea - care implică un arab înfuriat, un latino cuminte şi o "manta de protecţie" invizibilă - este, clar, scena cea mai reuşită din tot filmul: ea răsuceşte ideea de Miracol în mintea spectatorului pentru ca, în final, să-ţi dai seama că "miracolul" are o explicaţie raţională.
Problema lui Crash este că nu există coincidenţă pe care să n-o vezi venind de la o poştă, mai ales că e trasă de păr, şi că filmul însuşi nu e decît umbra altora, mult mai bune: Short Cuts al maestrului Robert Altman, Magnolia tînărului P.T. Anderson (finalul, de altfel, este furat din Magnolia!) şi Collateral al lui Michael Mann... În plus, există un singur film cu titlul Crash care e, cu adevărat, o capodoperă: cel al lui David Cronenberg; acesta este doar un film bine simţit.
Haggis (debutant venit din televiziune care a scenarizat şi Million Dollar Baby al lui Clint Eastwood, alt film supraoscarizat) şi-a pus banii la bătaie într-o poveste în care-a crezut: una care să demonstreze că oamenii nu sînt 100% "buni" sau "răi", că există răsturnări în caracterul lor în răstimp de 24 de ore şi că, indiferent de culoarea pielii, sentimentele sînt aceleaşi. Făcut cu îndemînare, jucat cu brio (Matt Dillon, Sandra Bullock şi Ryan Phillippe ies din tiparul strîmt în care-s distribuiţi de obicei) şi construit cu rigla de măsurat coincidenţele, filmul lui Haggis e - de fapt - mai mult terapie colectivă decît film. E un produs "post 9/11" pe post de pansament.
Două momente intense ridică nivelul dramatic al unor poveşti la care, altminteri, te cam plictiseşti: cel al salvării unei femei de sub o maşină accidentată şi cel al împuşcării unei fetiţe. Primul nu rezistă unei analize "la microscop", în timp ce al doilea - care implică un arab înfuriat, un latino cuminte şi o "manta de protecţie" invizibilă - este, clar, scena cea mai reuşită din tot filmul: ea răsuceşte ideea de Miracol în mintea spectatorului pentru ca, în final, să-ţi dai seama că "miracolul" are o explicaţie raţională.
Problema lui Crash este că nu există coincidenţă pe care să n-o vezi venind de la o poştă, mai ales că e trasă de păr, şi că filmul însuşi nu e decît umbra altora, mult mai bune: Short Cuts al maestrului Robert Altman, Magnolia tînărului P.T. Anderson (finalul, de altfel, este furat din Magnolia!) şi Collateral al lui Michael Mann... În plus, există un singur film cu titlul Crash care e, cu adevărat, o capodoperă: cel al lui David Cronenberg; acesta este doar un film bine simţit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu