Cronică a cărţii "Dietetica lui Robinson".
Acest articol a fost scris de Paul CERNAT şi a fost publicat în Observatorul Cultural, noiembrie 2006
Alex. Leo Serban este – cum se spune – „unul dintre cei mai apreciati si mai respectati critici de film din Romania de azi“. Dar si unul dintre ultimii dandy – poate singurul din middle-generatia ’80. Cartea Adrianei Babeti despre dandysm l-ar fi putut include oricind pe listele ei, asa cum autorul o include printre referintele sale. Se stie ca decadentii/estetizantii sint, de regula, rafinati, excentrici si „sterili“. in cazul de fata, „sterilitatea“ e o forma programatica si, asa-zicind, structurala de refuz al Operei, in favoarea placerii efemerului. Un text mai vechi, Complexul Pasadia – sau despre sterilitate il exprima de minune: „in toti acesti ani am trait din jurnalism cultural. Probabil ca am ajuns si la o anumita notorietate de vreme ce numele meu este mai cunoscut decit al multor autori de carti. Nu este ceva ce mi-am dorit neaparat, ci consecinta unei activitati continue timp de 13 ani. [...] De fapt, ceea ce m-a interesat – in toti acesti ani «irositi» probabil, dintr-o perspectiva sever-auctoriala – a fost sa comunic. Si nu oricum, ci repede. Mi-am dat seama ca unul dintre lucrurile care nu ma atrage absolut deloc in ipostaza unui autor de carte este lipsa unui feedbeck imediat: trebuie sa pierzi cel putin un an din viata scriind o carte, apoi sa mai astepti pina se publica pentru ca, in fine, la capatul unei perioade variabile – dar, oricum, destul de substantiale – de timp sa ai parte de un ecou firav printre putinii cititori care sint interesati de Film (sa zicem)... Este prea mult.
Este ridicol de mult. Si contraproductiv in vremurile rapide pe care le traim“. Refuzul „ascezei egoiste“ intru Creatie e fundat pe un refuz vehement al atitudinii de tip religios in cultura si viata. Si totusi, dupa un volum in trei despre cine-universul lui Lars von Trier (scris impreuna cu Mihai Chirilov si Stefan Balan), Alex. Leo Serban publica la Editura Curtea Veche (ce nume potrivit!) o carte de peste 420 de pagini! Risipite de-a lungul unui deceniu si mai bine in paginile a douazeci de reviste culturale pe suport de hirtie sau electronic, textele adunate si recuperate in acest „cufar“ personal, intitulat Dietetica lui Robinson, arata ca autorul de arta efemera tot inspre Opera/Literatura trage piezis! Exceptind citeva microeseuri cinefile cu valoare de reper afectiv (despre René Clair, Hitchcock, Fellini) si citeva recenzii despre carti ale unor mari cineasti (Buñuel, Pintilie), volumul nu aduna/recupereaza comentariile cinematografice (acestea vor servi, probabil, ca materie pentru mai multe volume...), ci face o selectie subiectiva a celorlalte. Exersindu-se cu gratie in zona cronicii de arta contemporana sau de carte, a confesiunii sau a comentariului pe teme dintre cele mai variate, „publicistica“ lui Alex. Leo Serban nu ramine la nivel publicistic: eseistica fermecatoare (citeodata si profunda), literatura intelectuala cu dantelarii artiste (de o pretiozitate delicioasa, niciodata ridicola in firescul ei dezarmant), ea are ceea ce se cheama Stil – inclusiv un stil al ideilor: proza hibrida de idei si senzatii in registru minimalist, seduce printr-o virtuozitate dezinvolt-erudita comparabila, la noi, doar cu „afinitatile efective“ ale lui Serban Foarta.
Rezultatul: o carte-exercitiu de autodefinire pe care poti sa o citesti in (dez)ordinea preferata, sa o deschizi unde ai chef si sa iei din ea ceea ce-ti place: paginile briante despre cursurile lui Nabokov, despre Alice in Tara Minunilor sau imersiunile in universul lui Gellu Naum, eseurile „virtualiste“ – dansind dezinvolt prin filozofia postmoderna – despre estetica disparitiei, terorism, asasinarea lui JFK s.a., cele despre fineturile lui Roland Barthes sau despre hermeneutica serialului Dallas si a... gainii, despre „sexurechea lui Mozart“ si „flatulentele de geniu“ ale lui Evgheni Sokolov (descrise si comentate de Serge Gainsbourg) sint doar citeva dintre delicatese. Acizii turnati peste dinozaurii kitsch-ului mediatic autohton, glosele pe marginea amintirilor „deghizate“ ale lui Ov. S. Crohmalniceanu si ale jurnalului... suprarealist de fidel realitatii politice al lui Dumitru Tepeneag, medalioanele despre Proust &Co, Duras, Don deLillo, Gertrude Stein, Jonathan Franzen, Andrei Codrescu, Serban Foarta si Urmuz, despre Michel Onfray si Jean-François Revel, incursiunile in zone gingase, scandaloase sau pur si simplu caraghioase ale politicului si ideologicului actual (lista e departe de a se fi incheiat!) completeaza optiunile si antioptiunile din care se compune, arcimboldesc, autoportretul autorului. Aceasta diversitate aiuritoare dar coerenta cu sine e segmentata, insa, in sectiuni cu titluri gratuit de irelevante (Proto-dietetica, Tangente, Incidente, Coincidente, Accidente) care ar fi putut, lejer, sa lipseasca... Nu toate piesele componente sint, apoi, suficient de expresive: unele (firimituri conventionale) au fost incluse, probabil, pentru ca a.l.s. nu s-a indurat sa se desparta de ele si pentru ca, in felul lor divers si hibrid, „il reprezinta“.
- Hedonismul minimalist si Stilul obligatoriu Definita – in citeva rafinate eseuri legitimatoare – ca „stiinta de a-ti mobila bine interioritatea“, dietetica in cauza ar fi „o etica narcisiaca, fara raportare la celalalt“, avind drept scop placerea superioara de a-ti explora liber spiritul odata ce ai epuizat/consumat experientele/juisarile propriului corp. Maturitatea estetului de cursa lunga... Aflata pina la un punct sub semnul lui Michel Onfray – cu a sa filozofie a gustului, a „ratiunii gurmande“, a „moralei estetice“ si a „sculpturii sinelui“ –, „filozofia“ Dieteticii lui Robinson se situeaza, via Nietzsche (un nietzscheanism politicos, manierat, rococo), si in proximitatea gindirii unui alt gurmand al ideilor: Andrei Plesu din Minima moralia (v. capitolul Etica lui Robinson). Numai ca, in vreme ce Plesu ne arata directia spre „cerul“ metafizicii (nu neaparat, dar in primul rind crestine) si al cosmosului ierarhic, armonizat simfonic de coruri angelice, Alex. Leo Serban fuge de banal si de comun inspre solul bine cultivat al esteticului suficient siesi. Mai exact: al vietii traite estetic. Inapt pentru dogmele religioase si structural ostil oricarei forme de colectivism, eseistul isi duce individualismul pina in pinzele albe ale Stilului. „Disolut, epicureian, juvenil“ acest „hedonist minimalist“ (adept al devizei „decit mult si fara rost mai bine putin, dar bun“) care emuleaza „chestionarul lui Proust“, degusta subtilitatile „transgresivilor“ rafinati din toate epocile si se misca dezinvolt in „estetismul“ pop-culture, il viziteaza/comenteaza pe Cioran (apologetul sterilitatii, pesimistul vital, impreuna cu care o juna eseista autohtona visa, prin anii ’90, sa aiba un... copil!) si speculeaza hermeneutic intre Nietzsche si Andy Warhol sau intre Baudrillard si Pet Shop Boys ajunge, totusi, la vorba filozofului angelolog: scurtul comentariu la Despre ingeri ni-l dezvaluie aproape... convertit la cele sfinte („Oglindindu-ne ingerul (cel care sta cu fata spre Dumnezeu) avem sansa de a oglindi macar o farima din Inteligenta Suprema“). Numai ca bunul „fiu risipitor“ plaseaza elegant cuceritorul tratat sub semnul literaturii: „una dintre cele mai frumoase (mai profunde, mai bine scrise) ale literaturii romane din toate timpurile“... Literatura? Hm! Noica n-ar fi fost deloc magulit, Andrei Plesu poate ca da...
- Revansa aristocratismuluiAlergia la gravitate si ironia giocosa nu exclud seriozitatea – cu atit mai putin afectivitatea. Stilul autorului este unul „brazilian“: driblinguri de amorul artei (cu riscul de a pierde uneori mingea), fente fitoase, combinatii surprinzatoare si contraatacuri taioase. Farmecul convingator al inteligentei acestui autor vine insa din tensiunea creata intre hedonismul rasfatat, voit anarhic in libertatea sa proclamata cu taios alint (dar niciodata insolent!) si rigoarea unui individualism estetic aproape „conservator“, constient ca libertatea plezirista nu inseamna nimic in absenta rigorii interioare.
Subscriu oricind urmatoarelor credouri „elitiste“ despre critica ale criticului de film si de orice arta: „Exista voci care sustin ca publicul este la fel de indreptatit sa aiba un punct de vedere ca si un specialist; dar ce disfunctie logica ar trebui sa ne faca sa tinem cont de parerea cea mai putin competenta?“. Sau: „Oricine are dreptul sa-si spuna parerea despre o opera de arta, dar nu trebuie tinut cont de parerea oricui. in materie de gust, nu exista egalitarism“. Sau: „Gustul este precum gazonul britanic: ca sa fie bun, trebuie sa fie vechi, ca sa fie viu, trebuie sa incolteasca in fiecare primavara“. Sau: „criticul cu parti-pris-uri (de gen, curent, tendinta etc.) este ca un instalator care nu-ti repara closetul, cada sau bideul pentru ca lui nu-i plac decit chiuvetele“. Subscriu partial si la „daca esti critic, nu lua cititorul la sentiment. Pe linga ca e o triserie care nu-ti face cinste, aminteste-ti un lucru: critica nu este despre emotii, este despre idei“, dar cu obiectii importante: in arta, ideile incapabile sa genereze emotie nu valoreaza mai nimic, iar Alex. Leo Serban o stie prea bine... il prefer, oricum, pe anticonsumistul „aristocratizant“ hedonistului care declara sic reality show-ul Big Brother (acum cinci-zece ani l-as fi preferat poate pe celalalt: pe atunci, pledoaria pentru consumism suna inca excentric, rar, in raspar, deci „estetic“; mai nou, in lipsa unui adversar redutabil, ea a esuat in cel mai sleampat conformism...).
Intr-adevar: „a invoca naturaletea pentru un comportament suburban e o eroare: asa cum nu defechezi in public, la propriu, de ce ai face-o la figurat?“. Da: astazi, cind „Prostul gust se intinde de la vladica pina la opinca“, Gustul Publicului pare sa fi devenit „criteriu unic“, iar „posibilii mecena sint si ei peuple“, singura solutie in fata invaziei kitsch-ului ar putea fi „o strategie aproape «neo-dadaista» de epatare a noilor burghezi prin violenta unui bun gust radical – fara comuna masura cu ce se intimpla in massa. Altminteri, riscam sa ne inecam in harababura opiniilor care ar vrea sa supuna si domeniul, pina mai ieri electiv, al gustului (cel Bun fireste) «normelor democratice»“. Orice s-ar spune, „Gustul e aristocrat... (cit despre kitsch, nu poate fi subversiv – cum cred unii amici de-ai nostri – pentru simplul, dar zdrobitorul motiv ca este majoritar!)“. As adauga: nu mai poate fi subversiv, cita vreme gusturile tot mai multor „specialisti“ in domeniu frizeaza, ele insele, vulgaritatea. Acest aristocratism estetic asumat ca un credo existential, intim si public totodata, il face pe a.l.s. sa puna la punct cu arta exhibitionismul lui Catherine Millet din Viata sexuala a lui Catherine M. (o „contopista a sexului“) si incontinenta orala a Ioanei Bradea din Bagau, sa elogieze exemplaritatea interioara a regretatei doamne Dina Bals si, mai ales, sa execute pertinent, in rafale succesive, „alunecarea axiologica“ a lui Sorin Adam Matei din controversatul Boierii mintii. in fond, ceea ce il desparte pe a.l.s. de ideile prietenului sau H.-R. Patapievici e mai putin important decit ceea ce il desparte de „stilul“ si de criteriile antielitistului Sorin Adam Matei. Cele doua comentarii despre cartea celui din urma nu-i lasa, practic, nici o sansa.
Paginile confesive, cvasi-„memorialistice“ din prima sectiune sint adevarate bijuterii discrete (pe cind o carte confesiva/autobiografica made in Alex. Leo Serban? Cu siguranta, ea ar merita scrisa si n-ar trece neobservata!): cititi, de pilda, Autodenunt (cu sarmul unor amintiri horror de navetist), Elogiul efemerului (destainuiri de scriitor fara Opera), Sertar (jurnal pe sarite), Amintirile unui viitor cadavru (evocari „de familie“ despre arta si moarte), Ruleta ruseasca si gradina de-alaturi (amintiri adolescente dintr-un vechi Bucuresti pierdut), Mica antologie personala (o biografie a fascinatiei masinilor din filme si din viata), fragmentul de interviu E*U* (despre radacinile pasiunii cinefile) si o sa-mi dati dreptate.
Este ridicol de mult. Si contraproductiv in vremurile rapide pe care le traim“. Refuzul „ascezei egoiste“ intru Creatie e fundat pe un refuz vehement al atitudinii de tip religios in cultura si viata. Si totusi, dupa un volum in trei despre cine-universul lui Lars von Trier (scris impreuna cu Mihai Chirilov si Stefan Balan), Alex. Leo Serban publica la Editura Curtea Veche (ce nume potrivit!) o carte de peste 420 de pagini! Risipite de-a lungul unui deceniu si mai bine in paginile a douazeci de reviste culturale pe suport de hirtie sau electronic, textele adunate si recuperate in acest „cufar“ personal, intitulat Dietetica lui Robinson, arata ca autorul de arta efemera tot inspre Opera/Literatura trage piezis! Exceptind citeva microeseuri cinefile cu valoare de reper afectiv (despre René Clair, Hitchcock, Fellini) si citeva recenzii despre carti ale unor mari cineasti (Buñuel, Pintilie), volumul nu aduna/recupereaza comentariile cinematografice (acestea vor servi, probabil, ca materie pentru mai multe volume...), ci face o selectie subiectiva a celorlalte. Exersindu-se cu gratie in zona cronicii de arta contemporana sau de carte, a confesiunii sau a comentariului pe teme dintre cele mai variate, „publicistica“ lui Alex. Leo Serban nu ramine la nivel publicistic: eseistica fermecatoare (citeodata si profunda), literatura intelectuala cu dantelarii artiste (de o pretiozitate delicioasa, niciodata ridicola in firescul ei dezarmant), ea are ceea ce se cheama Stil – inclusiv un stil al ideilor: proza hibrida de idei si senzatii in registru minimalist, seduce printr-o virtuozitate dezinvolt-erudita comparabila, la noi, doar cu „afinitatile efective“ ale lui Serban Foarta.
Rezultatul: o carte-exercitiu de autodefinire pe care poti sa o citesti in (dez)ordinea preferata, sa o deschizi unde ai chef si sa iei din ea ceea ce-ti place: paginile briante despre cursurile lui Nabokov, despre Alice in Tara Minunilor sau imersiunile in universul lui Gellu Naum, eseurile „virtualiste“ – dansind dezinvolt prin filozofia postmoderna – despre estetica disparitiei, terorism, asasinarea lui JFK s.a., cele despre fineturile lui Roland Barthes sau despre hermeneutica serialului Dallas si a... gainii, despre „sexurechea lui Mozart“ si „flatulentele de geniu“ ale lui Evgheni Sokolov (descrise si comentate de Serge Gainsbourg) sint doar citeva dintre delicatese. Acizii turnati peste dinozaurii kitsch-ului mediatic autohton, glosele pe marginea amintirilor „deghizate“ ale lui Ov. S. Crohmalniceanu si ale jurnalului... suprarealist de fidel realitatii politice al lui Dumitru Tepeneag, medalioanele despre Proust &Co, Duras, Don deLillo, Gertrude Stein, Jonathan Franzen, Andrei Codrescu, Serban Foarta si Urmuz, despre Michel Onfray si Jean-François Revel, incursiunile in zone gingase, scandaloase sau pur si simplu caraghioase ale politicului si ideologicului actual (lista e departe de a se fi incheiat!) completeaza optiunile si antioptiunile din care se compune, arcimboldesc, autoportretul autorului. Aceasta diversitate aiuritoare dar coerenta cu sine e segmentata, insa, in sectiuni cu titluri gratuit de irelevante (Proto-dietetica, Tangente, Incidente, Coincidente, Accidente) care ar fi putut, lejer, sa lipseasca... Nu toate piesele componente sint, apoi, suficient de expresive: unele (firimituri conventionale) au fost incluse, probabil, pentru ca a.l.s. nu s-a indurat sa se desparta de ele si pentru ca, in felul lor divers si hibrid, „il reprezinta“.
- Hedonismul minimalist si Stilul obligatoriu Definita – in citeva rafinate eseuri legitimatoare – ca „stiinta de a-ti mobila bine interioritatea“, dietetica in cauza ar fi „o etica narcisiaca, fara raportare la celalalt“, avind drept scop placerea superioara de a-ti explora liber spiritul odata ce ai epuizat/consumat experientele/juisarile propriului corp. Maturitatea estetului de cursa lunga... Aflata pina la un punct sub semnul lui Michel Onfray – cu a sa filozofie a gustului, a „ratiunii gurmande“, a „moralei estetice“ si a „sculpturii sinelui“ –, „filozofia“ Dieteticii lui Robinson se situeaza, via Nietzsche (un nietzscheanism politicos, manierat, rococo), si in proximitatea gindirii unui alt gurmand al ideilor: Andrei Plesu din Minima moralia (v. capitolul Etica lui Robinson). Numai ca, in vreme ce Plesu ne arata directia spre „cerul“ metafizicii (nu neaparat, dar in primul rind crestine) si al cosmosului ierarhic, armonizat simfonic de coruri angelice, Alex. Leo Serban fuge de banal si de comun inspre solul bine cultivat al esteticului suficient siesi. Mai exact: al vietii traite estetic. Inapt pentru dogmele religioase si structural ostil oricarei forme de colectivism, eseistul isi duce individualismul pina in pinzele albe ale Stilului. „Disolut, epicureian, juvenil“ acest „hedonist minimalist“ (adept al devizei „decit mult si fara rost mai bine putin, dar bun“) care emuleaza „chestionarul lui Proust“, degusta subtilitatile „transgresivilor“ rafinati din toate epocile si se misca dezinvolt in „estetismul“ pop-culture, il viziteaza/comenteaza pe Cioran (apologetul sterilitatii, pesimistul vital, impreuna cu care o juna eseista autohtona visa, prin anii ’90, sa aiba un... copil!) si speculeaza hermeneutic intre Nietzsche si Andy Warhol sau intre Baudrillard si Pet Shop Boys ajunge, totusi, la vorba filozofului angelolog: scurtul comentariu la Despre ingeri ni-l dezvaluie aproape... convertit la cele sfinte („Oglindindu-ne ingerul (cel care sta cu fata spre Dumnezeu) avem sansa de a oglindi macar o farima din Inteligenta Suprema“). Numai ca bunul „fiu risipitor“ plaseaza elegant cuceritorul tratat sub semnul literaturii: „una dintre cele mai frumoase (mai profunde, mai bine scrise) ale literaturii romane din toate timpurile“... Literatura? Hm! Noica n-ar fi fost deloc magulit, Andrei Plesu poate ca da...
- Revansa aristocratismuluiAlergia la gravitate si ironia giocosa nu exclud seriozitatea – cu atit mai putin afectivitatea. Stilul autorului este unul „brazilian“: driblinguri de amorul artei (cu riscul de a pierde uneori mingea), fente fitoase, combinatii surprinzatoare si contraatacuri taioase. Farmecul convingator al inteligentei acestui autor vine insa din tensiunea creata intre hedonismul rasfatat, voit anarhic in libertatea sa proclamata cu taios alint (dar niciodata insolent!) si rigoarea unui individualism estetic aproape „conservator“, constient ca libertatea plezirista nu inseamna nimic in absenta rigorii interioare.
Subscriu oricind urmatoarelor credouri „elitiste“ despre critica ale criticului de film si de orice arta: „Exista voci care sustin ca publicul este la fel de indreptatit sa aiba un punct de vedere ca si un specialist; dar ce disfunctie logica ar trebui sa ne faca sa tinem cont de parerea cea mai putin competenta?“. Sau: „Oricine are dreptul sa-si spuna parerea despre o opera de arta, dar nu trebuie tinut cont de parerea oricui. in materie de gust, nu exista egalitarism“. Sau: „Gustul este precum gazonul britanic: ca sa fie bun, trebuie sa fie vechi, ca sa fie viu, trebuie sa incolteasca in fiecare primavara“. Sau: „criticul cu parti-pris-uri (de gen, curent, tendinta etc.) este ca un instalator care nu-ti repara closetul, cada sau bideul pentru ca lui nu-i plac decit chiuvetele“. Subscriu partial si la „daca esti critic, nu lua cititorul la sentiment. Pe linga ca e o triserie care nu-ti face cinste, aminteste-ti un lucru: critica nu este despre emotii, este despre idei“, dar cu obiectii importante: in arta, ideile incapabile sa genereze emotie nu valoreaza mai nimic, iar Alex. Leo Serban o stie prea bine... il prefer, oricum, pe anticonsumistul „aristocratizant“ hedonistului care declara sic reality show-ul Big Brother (acum cinci-zece ani l-as fi preferat poate pe celalalt: pe atunci, pledoaria pentru consumism suna inca excentric, rar, in raspar, deci „estetic“; mai nou, in lipsa unui adversar redutabil, ea a esuat in cel mai sleampat conformism...).
Intr-adevar: „a invoca naturaletea pentru un comportament suburban e o eroare: asa cum nu defechezi in public, la propriu, de ce ai face-o la figurat?“. Da: astazi, cind „Prostul gust se intinde de la vladica pina la opinca“, Gustul Publicului pare sa fi devenit „criteriu unic“, iar „posibilii mecena sint si ei peuple“, singura solutie in fata invaziei kitsch-ului ar putea fi „o strategie aproape «neo-dadaista» de epatare a noilor burghezi prin violenta unui bun gust radical – fara comuna masura cu ce se intimpla in massa. Altminteri, riscam sa ne inecam in harababura opiniilor care ar vrea sa supuna si domeniul, pina mai ieri electiv, al gustului (cel Bun fireste) «normelor democratice»“. Orice s-ar spune, „Gustul e aristocrat... (cit despre kitsch, nu poate fi subversiv – cum cred unii amici de-ai nostri – pentru simplul, dar zdrobitorul motiv ca este majoritar!)“. As adauga: nu mai poate fi subversiv, cita vreme gusturile tot mai multor „specialisti“ in domeniu frizeaza, ele insele, vulgaritatea. Acest aristocratism estetic asumat ca un credo existential, intim si public totodata, il face pe a.l.s. sa puna la punct cu arta exhibitionismul lui Catherine Millet din Viata sexuala a lui Catherine M. (o „contopista a sexului“) si incontinenta orala a Ioanei Bradea din Bagau, sa elogieze exemplaritatea interioara a regretatei doamne Dina Bals si, mai ales, sa execute pertinent, in rafale succesive, „alunecarea axiologica“ a lui Sorin Adam Matei din controversatul Boierii mintii. in fond, ceea ce il desparte pe a.l.s. de ideile prietenului sau H.-R. Patapievici e mai putin important decit ceea ce il desparte de „stilul“ si de criteriile antielitistului Sorin Adam Matei. Cele doua comentarii despre cartea celui din urma nu-i lasa, practic, nici o sansa.
Paginile confesive, cvasi-„memorialistice“ din prima sectiune sint adevarate bijuterii discrete (pe cind o carte confesiva/autobiografica made in Alex. Leo Serban? Cu siguranta, ea ar merita scrisa si n-ar trece neobservata!): cititi, de pilda, Autodenunt (cu sarmul unor amintiri horror de navetist), Elogiul efemerului (destainuiri de scriitor fara Opera), Sertar (jurnal pe sarite), Amintirile unui viitor cadavru (evocari „de familie“ despre arta si moarte), Ruleta ruseasca si gradina de-alaturi (amintiri adolescente dintr-un vechi Bucuresti pierdut), Mica antologie personala (o biografie a fascinatiei masinilor din filme si din viata), fragmentul de interviu E*U* (despre radacinile pasiunii cinefile) si o sa-mi dati dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu