Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Libertatea, ianuarie 2007
Dacă vă plac ciudăţeniile, iată una pentru dvs.: Lemming (2005), care a deschis Festivalul de la Cannes acum doi ani. Regizat de franco-germanul Dominik Moll, pe un scenariu scris de acesta în colaborare cu Gilles Marchand, filmul investighează cam acelaşi teritoriu ca şi anteriorul Harry, un ami qui vous veut du bien (2000): dezintegrarea universului familiar sub influenţa anormalului. Acolo, "anormalul" era reprezentat de un "amic-bun-la-toate" (jucat de extraordinarul Sergi Lopez), care lua asupra sa sarcina de a-l debarasa pe prietenul-cu-probleme (jucat de Laurent Lucas) de... ei bine, de "probleme". Filmul era remarcabil pentru că, dincolo de povestea psiho-poliţistă c/o Hitchcock, puteai ghici o metaforă a unei umanităţi confuze care şi-a pierdut reperele şi responsabilitatea.
O variaţiune pe aceeaşi temă şi în Lemming, numai că aici - din păcate - metafora este mult mai la îndemînă iar firele povestirii sînt prea la vedere...
Alain şi Benedicte Getty, aşadar (din nou Laurent Lucas, alături de Charlotte Gainsbourg), sînt un cuplu-model, care trăieşte o existenţă-model într-o casă-model. Nimic nu pare să tulbure liniştea căminului lor, pînă în clipa în care Alain îl invită la cină pe şeful lui, Richard Pollock (Andre Dussolier), şi pe soţia acestuia, Alice (Charlotte Rampling). Alice face o scenă la masă, iar cuplul mai în vîrstă pleacă. Ulterior, Alice îl vizitează pe Alain la birou, încearcă să-l seducă şi - pe "modelul" lui Harry din celălalt film - îi cere să o "debaraseze" de soţ. Între timp, Benedicte găseşte în canalul de scurgere al chiuvetei de la bucătărie aproape-cadavrul unui Lemming (rozător arctic). Ce "simbolizează" acesta? Orice - de la infiltraţia nebuniei într-o existenţă normală şi pînă la Refulatul care, cu cît este alungat mai ferm, cu-atît se întoarce mai cu forţă.
Cele mai bune lucruri din filmul lui Moll sînt interpretările: Lucas are figura aceea impasibilă, à la Monty Clift, care abia ascunde neliniştea, Gainsbourg este toată numai fragilitate, Dussolier schiţează fără efort o masculinitate tomnatică, iar Rampling e în largul ei făcînd ce ştie mai bine: să fie Ciudată. Există trimiteri la (fireşte!) Hitchcock, există şi cîteva găselniţe de efect (vezi "flying webcam"-ul conceput de Alain) dar, una peste alta, filmul nu se leagă. Pînă la urmă, el nu îţi lasă acele semne de-ntrebare fecunde, privind proximitatea periculoasă a Nebuniei (pe care ţi le lăsa o capodoperă precum Persona), ci numai o confuzie persistentă - de la patronimele personajelor (de ce "Getty", de ce "Pollock"?) şi pînă la sensul unui joc "de-a lemmingul şi păsărica", din care Hitch a făcut - deja - un film de referinţă (vezi Păsările), în timp ce epigonul său Moll nu reuşeşte să facă decît un exerciţiu pe curat.
O variaţiune pe aceeaşi temă şi în Lemming, numai că aici - din păcate - metafora este mult mai la îndemînă iar firele povestirii sînt prea la vedere...
Alain şi Benedicte Getty, aşadar (din nou Laurent Lucas, alături de Charlotte Gainsbourg), sînt un cuplu-model, care trăieşte o existenţă-model într-o casă-model. Nimic nu pare să tulbure liniştea căminului lor, pînă în clipa în care Alain îl invită la cină pe şeful lui, Richard Pollock (Andre Dussolier), şi pe soţia acestuia, Alice (Charlotte Rampling). Alice face o scenă la masă, iar cuplul mai în vîrstă pleacă. Ulterior, Alice îl vizitează pe Alain la birou, încearcă să-l seducă şi - pe "modelul" lui Harry din celălalt film - îi cere să o "debaraseze" de soţ. Între timp, Benedicte găseşte în canalul de scurgere al chiuvetei de la bucătărie aproape-cadavrul unui Lemming (rozător arctic). Ce "simbolizează" acesta? Orice - de la infiltraţia nebuniei într-o existenţă normală şi pînă la Refulatul care, cu cît este alungat mai ferm, cu-atît se întoarce mai cu forţă.
Cele mai bune lucruri din filmul lui Moll sînt interpretările: Lucas are figura aceea impasibilă, à la Monty Clift, care abia ascunde neliniştea, Gainsbourg este toată numai fragilitate, Dussolier schiţează fără efort o masculinitate tomnatică, iar Rampling e în largul ei făcînd ce ştie mai bine: să fie Ciudată. Există trimiteri la (fireşte!) Hitchcock, există şi cîteva găselniţe de efect (vezi "flying webcam"-ul conceput de Alain) dar, una peste alta, filmul nu se leagă. Pînă la urmă, el nu îţi lasă acele semne de-ntrebare fecunde, privind proximitatea periculoasă a Nebuniei (pe care ţi le lăsa o capodoperă precum Persona), ci numai o confuzie persistentă - de la patronimele personajelor (de ce "Getty", de ce "Pollock"?) şi pînă la sensul unui joc "de-a lemmingul şi păsărica", din care Hitch a făcut - deja - un film de referinţă (vezi Păsările), în timp ce epigonul său Moll nu reuşeşte să facă decît un exerciţiu pe curat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu