Ninsoarea de iulie ["It's All About Love"]

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Ziarul de duminică, aprilie 2004

În 1997, tînărul regizor danez Thomas Vinterberg prezenta la Festivalul de la Cannes Festen ("Petrecerea"), un film-Dogma care - împreună cu Idioterne ("Idioţii") compatriotului său Lars Von Trier - constituia vîrful de lance al noii mişcări cinematografice. Pînă la urmă, aceste două filme sînt şi singurele care rămîn din "revoluţia" promisă, care pare astăzi mai mult o mişcare de marketing decît un manifest.

Spre deosebire de Idioţii (un film puternic şi emoţionant, în care forma - camera pe umăr, renunţarea la "trucuri", etc. - era perfect adecvată subiectului), Petrecerea semăna mai mult cu serialul TV Dynasty, derulat pe repede-înainte şi filmat ca un home movie: povestea era "făcută" să fie plină de surprize(-surprize), camera în mişcare n-avea altă motivaţie decît prezenţa ei acolo, iar actorii (toţi, formidabili) se mulau pavlovian intrigii "demascatoare". Cu It's All About Love, Vinterberg renunţă în totalitate la pretenţiile dogmatice şi trece foarte aproape de o capodoperă.

Sîntem în 2026 - deci nu foarte departe de prezentul pe care-l ştim. Clima a luat-o razna, drept care ninge în iulie şi, la nivel planetar, Epoca de Gheaţă a încetat să fie o simplă gogoriţă S.F.-meteorologică, devenind realitate. Oamenii mor pe străzi, în metrouri etc., nu încă de frig, ci de frigul sentimentelor: lipsiţi de dragoste, părăsiţi, uitaţi... Ceilalţi trec peste ei (peste cadavre) cu nepăsare şi, după primul şoc (un om întins pe ultima treaptă a unei scări rulante, mişcat mecanic de funcţionarea ei), John - personajul principal, interpretat de Joaquin Phoenix -, ca şi spectatorul, se obişnuieşte cu spectacolul acestor trupuri abandonate: camera de filmat îi cadrează placidă, ca şi cum ar fi vorba de un coş de gunoi. (Există o scenă de o cruzime hilară cînd un ins prăvălit pe-o banchetă de metrou, cu gura căscată, este atins de un sărăntoc care vrea să-i ia ceasul de la mînă; "Credeam că eşti mort", abia se aude - de la distanţă - "explicaţia" hoţului.)

În acest peisaj dezolant-neliniştitor - cu atît mai neliniştitor cu cît are aparenţele rutinei cotidiene -, John este implicat într-o poveste complicată avînd-o în centru pe Elena (Claire Danes), soţia de care tocmai e pe cale să divorţeze. Numai că Elena nu îi semnează actele de divorţ; dimpotrivă, îi cere ajutorul. Elena este o patinatoare celebră, poloneză (ca şi John), un fel de "locomotivă" lucrativă pentru un întreg alai de manageri, stilişti, fotografi şi bodyguarzi. Elena începe să aibă aprehensiuni (acesta e şi motivul - declarat - al cererii sale de ajutor): bănuieşte o conspiraţie managerială menită să o scoată din joc şi să o înlocuiască - brusc sau treptat - cu o clonă. Toată această (primă) parte a filmului este excelentă - un thriller a la Hitchcock, cu atmosferă de Cronenberg şi Lynch - şi Vinterberg reuşeşte cel puţin două scene memorabile: acel faţă-n faţă al Elenei cu clonele sale cvasi-carnivore şi baletul pe gheaţă.

A doua parte (fuga Elenei şi a lui John, departe de lumea dezlănţuită) este elegiacă, sentimentală, poetică - şi cumva cam vagă. Thrillerul devine love story alb, cu un final inspirat de "visul de zăpadă" din Akira Kurosawa's Dreams şi un Sean Penn comentînd, dintr-un avion care nu mai poate ateriza, soarta fratelui său (John) şi a omenirii...

Imaginea (lui Anthony Dod Mantle) este splendidă şi filmul ar fi putut fi un Solaris al începutului de mileniu. Aşa, este doar o ratare somptuoasă - rămînînd, totuşi, cel mai bun film al lui Vinterberg de pînă acum şi unul din cele mai fascinante ale acestui an.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu