Adio, Leo!

Acest articol a fost scris de Mircea CĂRTĂRESCU şi a fost publicat în Evenimentul Zilei, 15 aprilie 2011

Cred că la puţină vreme după ce am terminat facultatea am fost la o mică petrecere, la o prietenă de la limbi străine, pe care-o cunoşteam din mediul cenaclurilor literare studenţeşti.

Acolo am întâlnit, printre alţii, un băiat cu ochelari, incredibil de slab, cu braţele literalmente ca nişte crochete. Era jovial, plin de simţul umorului, vorbea mult, alintat, puţin snob. De fapt, părea să se simtă perfect în mediul acela pestriţ şi preponderent feminin. Era şi el student la engleză, cocheta şi el cu literatura, dar nu cine ştie ce serios.

Aproape că uitasem de el când l-am reîntâlnit, după câţiva ani, la altă petrecere. De data asta, junele filiform a venit el la mine, teribil de amuzat, de cum m-a văzut. "Ştii că sunt personaj în cartea ta?" Tocmai îmi apăruse "Visul", varianta cenzurată a "Nostalgiei". "Cum aşa?", l-am întrebat ne-ncrezător, căci scrisesem cartea cu ani în urmă, înainte să-l ştiu pe tipul care deja nu-şi mai putea ţine râsul. "Pe bune. Când am citit-o am dat de mine. Asta m-a terminat." "Păi, unde apăreai tu?" "Stai să vezi. Într-una dintre povestiri tu descrii o serbare de sfârşit de an de la Şcoala 28, de lângă Circul de Stat." "Da, am fost elev la 28, şi serbările se făceau chiar în arena Circului..." "Exact. Şi descrii sceneta care s-a jucat acolo într-un an, «Dumbrava minunată ». Tu erai unul dintre cei şapte pitici, iar Lizuca era o fată de-a opta, în colanţi, după care se scurgeau ochii tuturor..." Îmi aminteam scena bine, de arena Circului se legau nenumărate amintiri ale mele din copilărie. "Ei, şi lângă Lizuca era mereu un copil care mergea-n patru labe, cu nişte urechi blege pe căciuliţă, căci îl reprezenta pe Patrocle, căţelul ei." Îmi aduceam aminte şi căţelul: cel mai mic şi mai pirpiriu copilaş din clasa întâi (eu eram atunci a patra). "Ei bine, eu eram Patrocle!", îmi spune triumfător şi izbucneşte-n hohote de râs.

Leo (cum mi se prezentase tânărul) făcuse şcoala generală tot la 28, ca şi mine. Coincidenţa asta ne-a apropiat mult. O vreme am văzut filme amândoi (îmi amintesc "Santa Sangre" şi "Muntele sacru" ale lui Jodorowsky), am mers pe la cenacluri, pe la prieteni comuni... Leo scria pe-atunci proze cu desen foarte delicat, amintind de Beardsley, mici bijuterii pe care le-a citit în cenaclu, dar nu ştiu să le fi publicat vreodată. Când am plecat împreună de la un astfel de cerc literar, noaptea târziu, mi-a dat în staţia de tramvai o povestire dactilografiată şi legată manual între coperţi cafenii. Eu am luat tramvaiul, iar el a rămas în staţie, în zăpadă. Am citit-o chiar în acea noapte. Am rămas surprins. Într-o manieră estetizantă, foarte discretă, abia aluzivă prin simboluri intricate, Leo povestea în paginile acelea demne de Villiers de l’Isle Adam o experienţă homoerotică. "Va să zică, Leo e gay...", mi-am zis. Lucrurile erau atât de fantastice (nu mai întâlnisem până atunci vreun astfel de ins), încât mi-au trezit curiozitatea. Mi-am dat seama că paginile acelea fuseseră o temătoare spovedanie.

Nimic din prietenia mea cu Leo nu s-a schimbat în urma acelei revelaţii. Dimpotrivă, am început să-l văd ca pe un om mai complex decât noi, cei "normali", căci cel diferit, cel mereu suspectat, cel neadaptat e de multe ori purtătorul de valoare într-o comunitate. Cu timpul, orientarea erotică a lui Leo n-a mai fost un secret pentru nimeni. Faptul că, în aceste condiţii, într-o lume intolerantă, Leo a fost un om iubit de toată lumea, respectat şi admirat, faptul că el a putut deveni Alex Leo Şerban, cel mai inteligent critic de film pe care l-am avut vreodată, se datorează farmecului extraordinar al acestui om prietenos şi bun, în care puteai avea oricând încredere.

Călătorea mult, avea cunoştin ţe pretutindeni. Avea prieteni fabuloşi, între care Paul Bowles, marele scriitor. De câte ori se întorcea în Bucureşti, mă vedeam cu el şi cu prietena noastră comună Ioana Pârvulescu, ieşeam împreună în serile calde bucureştene... Conversaţia lui Leo era mereu aceeaşi: detaşată, spirituală, plină de haz. La "Dilema" era într-un mediu prielnic lui: înconjurat de oameni de spirit, iubitori de artă şi mai cu seamă de cinema. Controversele lui amicale cu Radu Cosaşu erau faimoase.

Acum Leo nu mai este. A dispărut cu discreţia şi curajul cu care a înfruntat şi viaţa. Fireşte că nu-mi vine să cred că nu ne vom mai întâlni în această lume. Voi aştepta mereu să-l revăd pe stradă sau la vreun vernisaj, cu ochelarii şi bărbuţa lui, cu hainele lui mereu cool, cu aerul lui copilăros şi afabil. S-a dus, cu Leo, un prieten drag şi unul dintre personajele cele mai vii ale generaţiei mele.