"Viaţa e cobaiu soartei"

Acest articol a fost scris de Vladimir TISMĂNEANU şi a fost publicat în Evenimentul Zilei, 11 aprilie 2011

Alex Leo Şerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiinţă de o ardentă intensitate etică, de o blândeţe şi de o candoare cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Critic de film prin instinct şi vocaţie, era în egală măsură un spirit de o modernitate formidabilă, atent la pulsaţiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă şi cât se poate de reală, îi repugnă orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Am fost împreună patru zile la New York în decembrie 2010, am petrecut serile împreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Corina Şuteu şi fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu şi Bobby Păunescu, iar dimineţile am avut şansa să fim împreună cu Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc.

Împreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Gândurile noastre convergeau, ne-am înţeles şi ne-am completat cum rar mi s-a mai întâmplat vreodată cu cineva. Am văzut acolo filmul lui Cristi Puiu, "Aurora", am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu şi aceea a lui Camus din "L’Etranger".

Într-o dimineaţă ne-a scos Ştefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers în trei la Met. Acolo ne-am întâlnit cu marele regizor Gabor Tompa. Nu voi uita niciodata comentariile lui Leo în faţa post-impresioniştilor. Era mereu într-o alertă culturală şi morală. Când am scris pe Contributors despre acel festival excepţional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să scrie mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricât de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-şi energia pentru a taxa nesimţirea. O făcea senin, cu umor, fără urmă de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a fost în timpul unui prânz în Greenwich Vilage unde am mers în trei, Leo, Corina şi cu mine. Vestea morţii sale atât de timpurii, atât de nedrepte, am aflat-o chiar în hotelul new-yorkez unde stătusem în 2010, Leo şi ceilalţi oaspeţi ai Festivalului.

Noul val al fimului românesc îi datorează enorm lui Leo. Curajul său estetic, viziunea de o prospeţime şi de o profunzime impresionante, umorul său contagios, bunătatea atât de firească a acestui om au făcut posibilă schimbarea de paradigmă în interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu şi-a propus poate acest lucru, nu a anticipat câtă rezistenţă stupid-reacţionară i se va opune lui şi celor care gândeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcţie în discursul despre film în România. Şi-a asumat o condiţie existenţială pentru care mulţi în România şi nu doar acolo nu au avut şi nu au înţelegere. A fost el însuşi cu o bucurie a vieţii menită să ne întărească pe toţi cei din jurul său. Detestă ascunzişurile laşe, camuflajele nedemne, era întotdeauna bucuros când putea fi franc şi direct. În fapt, nu putea fi decât astfel: onest, transparent, franc şi direct. Aşa au fost articolele sale din "Dilema", din "Idei în Dialog", din alte reviste. Aşa sunt toate scrierile sale. Aşa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo.

Titlul acestui articol conţine cuvintele de încheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Îmi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă în fine cu Susan Sontag acea conversaţie pe care şi-o va fi visat-o despre film, imagine, fotografii, istorie, violenţă, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare şi maladie ca mod de mântuire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu