Cannes cu Ceauşescu

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în revista ELLE, mai 2005

Anul trecut, Tarantino, in calitate de presedinte al juriului Festivalului de la Cannes, ne-a facut bucata si a premiat o belea de film – Fahrenheit 9/11 al „redneck”-ului de Michael Moore; mai toti criticii au miriit, ceea ce nu l-a impiedicat pe Moore sa-si dea jos sapca de baseball, sa puna pe el papion & smoking si sa urce pe scena pentru a primi Palme d’Or-ul.

Anul acesta, presedinte al juriului este Kusturica. Ca si Tarantino, Kusturica este un cineast „temperamental”, asa ca nu se stie pe unde-ar putea ateriza ramura de palmier pe 22 mai. Mai ales ca, deocamdata – in buna traditie canneza –, nu s-a suflat o vorba despre cine & cu ce participa...

Am avut un vis: pina sa ma pun „in the mood for Cannes” (alergari, acreditari, frustrari, nerabdari si nervi), mi s-a nazarit asa, nitam-nisam, ca la Cannes, in mai 2005, nu s-ar prezenta decit filme cu & despre Ceausescu... Un fel de „Muzeul de pictura” (expozitia de la MNAC) pe Croazeta!

Habar n-am daca Ceasca a fost pe Croazeta, presupun ca da (Ea nu l-ar fi lasat sa n-o duca si acolo). Ex-cuplul prezidential ar locui la hotelul „Martinez” (unde stau toate vedetele mari; cele mici se multumesc si cu „Carlton”-ul), numai ca, obisnuit cu mersul pe jos printre muncitori si tarani – ceea ce francezii numesc „bain de foule” –, n-ar fi de acord sa parcurga distanta dintre „Martinez” si Palatul Festivalurilor intr-o limuzina neagra, c/o Festival de Cannes, ci ar lu­a-o la picior, pis-pis, lipa-lipa, pe sub palmieri, cu cerul albastru deasupra lor si marea, la fel de albastra, in stinga. El ar da din miini, ea si le-ar tine, cuib, in poala.

De o parte si de alta, vacantierii & festivalierii ar striga „Ceaucesco et le peuple”. Ajuns pe covorul rosu, cuplul ar poza pentru fotografi, iar „Ea” ar schita citeva posturi provocatoare. „Hélène, ici! Oui, Hélène, comme ça! Hélène, Hélène, encore une...” Din capul scarilor, „Hélène” ar trimite o ultima bezea catre fotografii in delir, apoi s-ar intoarce catre consort si, impreuna, l-ar saluta, tovaraseste, pe dl Gilles Jacob, presedintele Festivalului. Dl. Jacob, galant, i-ar saruta mina.

Doua fatuci din staff s-ar apropia de distinsii oaspeti, in deja celebra uniforma de un albastru spalacit, si i-ar imbia sa guste din piine si aioli... „Ce-i asta, draga?”, ar intreba Ceauseasca. „Taci si-nghite, e-o specialitate locala!”, i-ar spune el printre dinti. Protocolul oblige, „Ea” s-ar supune, dar apoi – intrind in sala – i-ar sufla „Lui”, enervata, „Bai Nicule, o sa am arsuri de la usturoi, fi-le-ar specialitatea a dracu’!” si, tinindu-se si mai strins de foale, s-ar aseza pe rindul de protocol din Marea Sala „Lumière”.

Rumoarea s-ar risipi incet-incet, inlocuita de febra tacuta a asteptarii Marelui Eveniment... S-ar stinge luminile, genericul Festivalului – acele trepte ce ies din mare si urca-n azur, unde sclipeste ramura de palmier – s-ar proiecta pe ecran...

Si ar incepe Filmul... Si mi s-ar termina visul.