Cum era să joc în Callas Forever (şi-n schimb am stat acasă ascultînd Jones)

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în revista ELLE, aprilie 2003

 „Nu vrei sa joci in film?“, m-a intrebat el. Ca sa fac ce? – l-am intrebat eu. „Sa fii intr-un grup de jurnalisti...“ Doing what, am repetat eu. „Pai, ce fac jurnalistii: se-nghesuie s-o-ntrebe ceva pe Callas, cu carnetelul in mina...“

Am stat o clipa sa ma gindesc – va jur, o clipa! – apoi i-am zis: Nu, categoric NU. „De ce?“, s-a mirat Martin. „Sint bani buni...“ Nu ma-ndoiesc, dar, 1) nu sint fan de opera (din contra!), 2) nu m-as inghesui nici pentru Monica Bellucci (i-am luat un autograf, la Cannes, fara probleme) si 3) nu ma vad facind asta, sint prea comod – prefer sa stau acasa ascultind muzica.

In vara lui 2001, nimeni nu stia de Norah Jones, fata care, cu vocea ei „honey & smoke“, a suflat ca o tornada peste ultima editie a Grammy-urilor, luind cu ea 8! Norah e genul de fenomen care apare o data la mii de ani-lumina de orice smecherie publicitara.

In 2000, inregistra un demo pentru casa de discuri Blue Note („First Sessions“); in 2002, primul ei disc pentru BN („Come Away With Me“) iesea pe piata. Norah mai cintase in doar doua trupe: Lasz­lo (nu va luati dupa nume: era din Texas, ca si Norah) si Wax Poetic. Clipurile ei sint cool, dar n-au nimic spectaculos: „Come Away With Me“ e ca un „trip“ halucinogen, iar „Don't Know Why“ pare facut de un student.

Vocea e totul. Norah cinta ca si cum ar expira fumul de tigara: e sublima! Ca – probabil – Callas. Mi-a amintit de o alta feblete de-a mea de-acu’ o suta de ani – Rickie Lee Jones. Si – sa vezi intimplare: este exact ce ascultam, nostalgic, in vara lui 2001... Asa ca dati-mi un „Double Jones“, va rog. Anytime!