L-am cunoscut pe Leo la cenaclul lui Croh (Ovid S. Crohmalniceanu), prin 1985, cred. Scria niste proze sofisticate, bizare. Mi-au placut mult. Era un baiat (ca asa o sa ramina pentru mine mereu) exquis. Avea o minte exquise, un fel de a vedea lumea exquis, lecturi exquises.
Mi-a vorbit pe atunci despre Oberman, cartea lui Senancour, care avea sa devina una dintre preferatele mele. N-am mai auzit pe nimeni vorbind despre Oberman, n-am mai citit nicaieri despre Oberman la noi (cu o singura exceptie: Radu Petrescu). Oberman era numai “al nostru”. Ca si Raymond Roussel, despre care aveam impresia ca nu mai stia, in afara de noi, pe vremea aceea, nimeni (cu o exceptie: Gellu Naum). Tot el mi-a vorbit despre Susan Sontag si cartea ei despre fotografie (si ea a fost, o vreme, doar “a noastra”). Si despre Nabokov, pe care l-am gasit in biblioteca lui Croh (Speak, Memory si Pale Fire, in franceza), de unde le imprumutase si el. Mi-a dat pe vremea aia (sau sa fi fost imediat dupa ‘90?) un caiet cu fotografii si texte insotitoare, el ii spunea “roman”. Pe unde o mai fi? Mi-a spus ca n-o sa publice niciodata nimic. Am tot tras de el, dupa ‘90, sa-si publice prozele, poeziile. Degeaba. Dupa ce i-am cunoscut (in 1987) pe Lygia si Gellu Naum, ne mai intilneam pe la ei. Si ei erau “ai nostri”. Nu-i spuneau Leo, ci Leut. Am inceput si eu sa-i spun asa. In mail-urile pe care mi le trimitea, semna mereu Leut (si imi spunea, ca nimeni altcineva, Simonel).
Leut... Avea oroare de batrinete, nu se imagina batrin. Vorbeam despre asta. Si eu scrisesem Juventus. Ii placea sa se alinte, sa fie alintat. Dansa extraordinar (mi-l aduc aminte la o petrecere pe care a dat-o cind a implinit 33 de ani – un bal mascat, legat de cifra 33). Era nonsalant si excentric, si timid, si elegant, si provocator, si copilaros, si foarte serios, si amuzant, si incisiv, si ironic, si autoironic, si extravagant, si sobru, si expansiv, si retinut. Daca ar fi fost sa-i fac eu o poza, i-as fi facut una in care el cade pe ginduri. Uneori nu lasa sa se vada asta, schimba repede “ipostaza”, dar eu acolo, intr-o astfel de fotografie, as fi zis ca e el cel adevarat.
Leut... La un moment dat, mi-a dat patru fotografii facute de el si m-a rugat sa le “developez” in cite un text personal. Le-a cerut asta si altor prieteni si a iesit Retrovizoare (pe LiterNet). Era una, Le chat givre, in care fotografia o usa sau o fereastra in care se reflecta imaginea lui. Se vedeau doar bratele care tineau aparatul si o parte din corp, restul era acoperit de lemnul de la mijloc al ferestrei (usii) inchise. Un autoportret sofisticat, cu cheie, in care nu se arata cu totul. In loc de semnatura, intr-un colt, o misterioasa pisica jivrata (givre), o pisica de chiciura, o fantoma felina lipita de geam.
Leut... A devenit tot mai ocupat, mai mereu plecat. Si eu la fel. El cu filmele, eu cu literatura. Imi mai trimitea din cind in cind cite un semn si eu ii raspundeam scurt, cu drag. Ultima data, un cintec al lui Cohen, Famous Blue Raincoat, pe care ma ruga sa i-l trimit si lui Vladut Arghir. Nu uita niciodata sa ne dea, mie si lui Bogdan, altor prieteni apropiati, un semn de sarbatori (ne-o lua intotdeauna inainte). La sfirsitul lui decembrie ne ura un an bun ca piinea calda si ne trimitea si o poza cu bradutul vecinilor lui vazut de dincolo de geam.
Leut. Ieri am vazut fotografiile pe care le-a facut in vara la Izvoarele. Mi le-a trimis Nadia. Am privit impreuna cu Leut ce frumos e la Izvoarele. Svetlana mi-a aratat un teanc intreg cu poezii ale lui Leo. Fanny mi-a spus ceva despre cele 50 de pagini despre Proust. De citeva zile incoace tot descopar in internet, privind fotografii si citind scrisori catre altii, tot felul de lucruri despre Leut. E ca-n The Real Life of Sebastian Knight, ca tot ne placea noua Nabokov. Descopar atitea despre care nu mai stiam. Ca-i placeau trandafirii si micsandrele, de pilda. Privesc “lucrurile” de la Buenos Aires (de fapt, privesc privirea lui) si dau de afirmatii de genul: “Dar povestea e-n felul urmator: ma pasioneaza ca imbatrinesc! E un fenomen nou, necunoscut, pe care sint fascinat sa-l savurez... Uite, o sa zic o chestie care suna ciudat in context (contextul fiind acea youth culture de care vorbeam), dar eu sper sa sune potrivit de polemic si de provocator: e cool sa imbatrinesti. Pe bune! O sa vezi si tu”.
Mai descopar ca spre sfirsitul anului 2010 reincepuse sa scrie poezie – undeva dau de ceva de acum “treiscinci de ani”, cind spunea: “exista lumea/si exista Vieira da Silva”. Vieira da Silva, despre care Leo vorbea acum 35 de ani, era nascuta in Portugalia, iar viata lui Leo se mutase in ultima vreme in Portugalia. Isi luase bilet de avion, urma sa plece din nou acolo. In decembrie 2010 scria: “In muzeul/ Vieira da Silva/ nu mai e nimeni/ doar eu si picturile ei/ tacute/ ca niste retele/ de culori palide/ s...t doar eu in muzeu/ asezat intr-un confortabil fotoliu bleu”.
Privesc si eu aceste tablouri neobisnuite. Leut e alaturi, in fotoliul lui albastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu