& Leo

Acest articol a fost scris de Constantin VICA şi a fost publicat în Suplimentul de Cultură, nr. 310, 16 aprilie 2011

Nu am fost prieteni, eram diferiti. Inca de la primele numere din “Suplimentul de cultura” ne-a laudat pe noi, tinerii jurnalisti culturali aparuti peste noapte, care isi permiteau sa nu tina cont de canoane si de specificul culturii romane, literaturocentrismul. Era ceva sa te vezi laudat in “Dilema veche” de als. El si cu Radu Cosasu ne-au sustinut incontinuu, nu stiu nici acum de ce.

Apoi m-a invitat sa scriu in diferite dosare dintr-ale “Dilemei”. Nu mi-a cenzurat niciodata nimic, chiar si atunci cind nu era de acord. Si nu stiu sa fii fost vreodata de acord. Am fost intr-o continua polemica, cel mai bine s-a vazut la dosarul despre copyright si (co)piraterie, una dintre primele dezbateri articulate, cu miez si cu miza, despre proprietatea intelectuala, realizate in presa culturala. Avea un stil incredibil de a te enerva si de a te face sa rizi in acelasi timp, era relaxat si subtil, scotea ca un magician din joben toti iepurii lui Alice si ti-i oferea cu un zimbet acid-copilaros. Si asa, vreo doua saptamini, am scris la acelasi document, adaugam, taiam, ne intrebam si raspundeam “in stil ping-pong”, dupa cum si-a dorit. Il convinsesem sa scriem colaborativ, direct online. Intr-o zi i-a picat netul si a pierdut cam tot. Si atunci mi-a dat cu netu de toti peretii, mai avea un pic sa ceara desfiintarea lui. A avut o relatie intensa cu internetul, cum n-am mai vazut. Pe de o parte i se parea sfirsitul culturii, era maselor cu tastatura, pe de alta era neobosit, comenta peste tot, de la Cinemagia la Critic Atac, trecea prin cele mai obscure bloguri si arunca in digital cele mai funny ciripituri pe Twitter.