Linia dreaptă ["21 Grams"]

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Ziarul de duminică, mai 2004

 

Este drumul cel mai scurt între două puncte. Asta, în lumea fizică. În lumea sentimentelor, este uneori zigzagul.

Filmul lui Alejandro Gonzalez Inarritu 21 Grams este un astfel de caz. Este povestea (discontinuă) a unor oameni pe care-i uneşte hazardul unui accident tragic: Christina este văduva unui arhitect ucis de-o maşină împreună cu cele două fetiţe ale lor; Jack este autorul accidentului; Paul este cel care primeşte inima bărbatului mort. Pentru a povesti aceste trei planuri emoţionale, Inarritu "sparge" povestea în bucăţele şi le recompune în funcţie de o altă logică decît aceea - pur cronologică - de cauză-şi-efect.

Făcînd aceasta, Inarritu s-a văzut acuzat de "fandoseală", de "ceaţă în ochi". Argumentul era: de ce să spui povestea aşa, cînd orice manual de scenaristică te învaţă că un film respectînd la sînge regula "început-cuprins-încheiere" este mai eficace? Cronicarului respectiv, filmul i se părea ocolit de emoţie tocmai pentru că nu merge direct la ţintă, iar actorii nu-şi pot desfăşura "cronologia" sentimentelor.

De fapt, ceea ce face Inarritu (nu este primul: să ne gîndim la Fellini sau Alain Resnais) este ceea ce a făcut romanul modern încă de mult (să ne gîndim la Proust sau Virginia Woolf) şi ceea ce nu poate face teatrul: această discontinuitate, creată de montaj. Romanul (sau, dintotdeauna, poezia) şi filmul au la dispoziţie acest instrument - hermeneutic şi poetic - care permite fragmentarea acţiunilor şi sentimentelor. Deci a Timpului. Teatrul, nu. O dată pentru că urmărirea mai multor acţiuni, fragmentarea şi prezentarea lor într-o succesiune ţinînd de alte reguli decît cele pur dramatice, este extrem de anevoioasă, regizoral vorbind. Şi a doua oară pentru că unui actor îi vine greu să treacă, de la o scenă la alta, prin emoţii atît de variate, care presupun momente temporale şi sentimentale distincte: un actor de teatru are nevoie de o anumită continuitate emoţională, el nu poate fi un robot care să adopte, la simplă apăsare de buton şi în interval de două ore, stări divergente. Filmul, în schimb, poate face acest lucru pentru că un turnaj durează săptămîni, uneori chiar luni de zile, iar actorii dispun de confortul psihologic de a-şi explora rolul. Ce-i drept, uneori un film "discontinuu" este turnat la modul "clasic", discontinuitatea - "eclatarea" formei - producîndu-se în cabina de montaj.

Dar 21 Grams este un caz aparte. Inarritu a mărturisit - într-un interviu acordat în februarie a.c. revistei franceze "Positif" - că, deşi filmul povesteşte momente temporale şi emoţionale diferite, el a fost turnat exact în ordinea întîmplărilor de pe ecran! Altfel spus, echipa filmului a fost nevoită să se întoarcă în aceleaşi locaţii de mai multe ori, actorii să-şi reia rolul de unde-l lăsaseră (în timp), ş.a.m.d. Şi totuşi, de ce a filmat 21 Grams - primul său film "american", după anteriorul (& 100% mexicanul) Amores Perros - aşa? De ce s-a "complicat" inutil, atrăgîndu-şi - cum spuneam - reproşurile unor cronicari?

O declară în acelaşi interviu: "Am împărţit povestea în mai multe poveşti corespunzînd fiecărui personaj: cea a lui Paul, a lui Jack, a Christinei. Fiecare actor avea cronologia lui personală. (...) Sincer vorbind, cînd am scris scenariul, apoi în timpul turnării filmului şi-apoi la montaj eram mai contient de ordinea emoţională decît de cea cronologică. Am operat modificări la montaj pentru a mă lipi mai bine de mişcarea emoţiilor. Faţă de primul montaj, am tăiat aproape o oră şi vreo douăzeci de scene. A fost ca-n jocul de genga de la-nceputul filmului: arhitectura lui îi seamănă."

"Sînt din ce în ce mai nerăbdător cu naraţiunea clasică în care, la fel ca-n telenovele, ţi se explică de-a fir a păr situaţia în care se găseşte un personaj şi caracteristicile sale psihologice. Sînt scene care nu mi se par deloc necesare şi prefer să tai în ele ca un măcelar. Atunci cînd scrii un scenariu, te gîndeşti uneori că spectatorul nu va-nţelege, şi această teamă te face să acumulezi detalii care te-ajută, pe tine ca scenarist, să-ţi înţelegi mai bine personajele, dar ulterior trebuie renunţat la ele. Am tenndinţa să intru într-o scenă cît mai tîrziu posibil şi să mă retrag cît mai repede. Cred că trebuie făcut apel la inteligenţa publicului, lucru care nu se-ntîmplă prea des astăzi. Prea multe filme arată mai mult decît e nevoie. (...) Cinematograful n-are decît 100 de ani, în timp ce pictura, muzica, literatura există de secole. Sîntem încă prizonierii poveştilor care merg de la A la B, de la B la C, de la C la D. Ar trebui făcut ce au făcut Faulkner sau Cortazar în roman. Ei s-au jucat fără probleme cu noţiunea de timp. Nu ştiu ce s-a întîmplat în cinema de am pierdut în asemenea măsură capacitatea de a experimenta, de a te juca cu imaginea, sunetul, dialogul, montajul. Dacă cineva ar încerca să facă astăzi Hiroshima mon amour, ar fi luat de nebun. Pentru mine, adevăratul divertisment este atunci cînd spectatorul participă la jocul pe care i-l propui, dar jocul ăsta trebuie să se bazeze pe emoţii. Detest exerciţiile intelectuale. Dacă un regizor vrea să fiu cerebral, prefer să joc şah. Arta trebuie să mă facă să rîd, să plîng, să simt." (Alejandro Gonzalez Inarritu, despre 21 Grams)

Ca în cazul multor cineaşti importanţi, Gonzalez Inarritu are o poetică, ba chiar - lucru şi mai rar încă! - e în stare s-o formuleze clar şi coerent. Interviul din care am extras pasajele de mai sus i-a fost luat de redactorul-şef al lunarului francez Positif, Michel Ciment. Ciment este un om influent - este preşedintele în exerciţiu al FIPRESCI (Federaţia internaţională a presei cinematografice) -, iar faptul că numărul pe februarie al revistei sale a pus pe copertă un cadru (înfăţişînd-o pe Christina/Naomi Watts) din 21 Grams este un semnal, care vrea să spună: "Mizăm pe acest om"! Pentru un regizor încă tînăr ca Alejandro Gonzalez Inarritu este, de asemenea, important să fie "luat în braţe" de crema criticii; să ne amintim, în acest context, că şi Theo Angelopoulos a-nceput prin a fi "le chouchou de la critique" acum 30 de ani, devenind - încet, dar sigur - ceea ce este astăzi: un autor academist? Mai bine nu; sau, mai bine zis, să sperăm că mexicanul nu va ajunge ce a ajuns grecul - că cinematograful său va rămîne viu, incitant & emoţionant pînă la capăt...

În orice caz, 21 Grams ne permite să sperăm: este unul din cele mai intense, mai puternice şi mai lipsite de menajamente filme pe care le-am văzut în ultimul timp. Ar fi instructivă o comparaţie cu Mystic River - drama lui Clint Eastwood, pentru care Sean Penn şi Tim Robbins au primit Oscaruri (în timp ce Naomi Watts doar a fost nominalizată, pentru rolul din 21 Grams. Eastwood face exact ceea ce Inarritu spune că nu-l interesează să facă: narează tradiţional, cu abundenţă de detalii şi crescendo psihologic "ca la carte"; în Mystic River, ştii în fiecare moment că asişti la o dramă care merge într-o anumită direcţie, că există suspans doar pentru ca, la sfîrşit, să ţi se dezvăluie cine e "vinovatul", că personajele fac pasul "de la A la B" şi de la "B la C", ş.a.m.d. Ce lipseşte? Suspansul - nu psihologic, ci creativ. Mystic River e ca un bloc de marmură fierbinte, a cărui greutate şi intensitate te lovesc din prima - sau nu. Dacă te pasionează povestea, rămîi; dacă nu, nu există nimic - în film, ca film - care să te facă să rămîi: totul a mai fost filmat, aşa, de nenumărate ori. Totul a mai fost măsurat, cîntărit, echilibrat - decent, cu participare afectivă desigur, dar fără surpriză... 21 Grams este total diferit - un diamant, la fel de fierbinte, dar cu multe feţe, unele surprinzătoare. Un zigzag, cum ziceam la-nceput.