Mai puţin e mai mult ["Noi albinoi"]

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Libertatea, aprilie 2005

Ar putea fi deviza lui Noi albinoi, minunatul film de debut al islandezului Dagur Kari, premiat cu trofeul festivalului Transilvania în 2003. Gîndiţi-vă numai: Islanda, peisaj arid, îngheţat, cu mai multe gheţuri şi gheizere decît oameni la orizont; în această pustietate albă, dacă mai eşti şi albinos, ca Noi - personajul principal al filmului -, ai toate şansele să nu fii reperat... Noi (formidabil interpretat de Tomas Lemarquis) este un post-adolescent care freacă menta (oare există mentă în Islanda?) în lipsa de altceva. Izolat în bîrlogul său, Noi visează la insule tropicale şi la palmieri în timp ce cele două fiinţe apropiate (taică-su şi bunică-sa) au încetat să mai viseze - viaţă lor nu pare să fi fost altceva decît o stingere lentă a stelei lor norocoase. Lentoarea lui Noi e-un fel de reflex al lentorii înconjurătoare: dacă tot nu se mişcă nimica, de ce s-ar mişcă el? Pînă cînd Noi, tînărul cu prenume plural, o-ntîlneşte - ca-ntr-un banc sec - pe Iris, vînzătoare la o benzinărie (una din întîlnirile lor are loc într-un muzeu, după ora închiderii - asta, apropo de banc sec). Azi aşa, mîine aşa, pînă cînd Noi - care, oricum, nu se prea omora cu şcoala - este exmatriculat, iar taică-su - un loser local, exmatriculat din viaţă - rămîne cu sfaturile sale de doi bani şi cu şlagărele lui Elvis, pe care le masacrează cu entuziasm.

Filmul lui Kari nu poate fi povestit pentru că s-ar pierde esenţialul: un esenţial făcut din mici nimicuri, din gesturi care par gaguri şi din gaguri care par tresăririle capricioase ale unei existenţe somnolente. Filmat extraordinar, cu imagini de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia, Noi albinoi propune un cinema de atmosfera în care şi comedia, şi drama se estompează în peisaj, devenind una. De văzut neapărat!