Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Libertatea (martie 2008) şi apoi în cartea "4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc"
Restul e tăcere - cel mai recent film al lui Nae Caranfil - este totodată şi cel mai scump film românesc de după 1989: a costat 2.400.000 de euro. N-aş fi adus în discuţie această cifră dacă producătorul/distribuitorul n-ar fi scos-o în faţă pentru a face publicitate filmului. Un fel de "Lume, lume, ia veniţi aici să vedeţi Cel mai scump film românesc!" Va funcţiona asta, în termeni de încasări? Păi, dacă 432 a costat cam 600.000 de euro şi a avut peste 70.000 de spectatori, ar trebui ca filmul lui Nae să aibă de 4 ori pe-atît. Păi nu?
Recunosc din capul locului că pe mine nu m-a convins (nu, nici măcar episodul parizian vizualizat ca animaţie, de unde se vede că banii n-au fost totuşi suficienţi...). Ador E pericoloso sporgersi, îmi place mult Filantropica, am admirat Dolce farniente (deci nu pot fi acuzat că "am ceva cu Nae" sau că "merg pe minimalism"!), dar Restul e tăcere (al cărui scenariu datează de-acum 20 de ani) mi se pare mai mult o veche marotă a regizorului/scenarist, un răsfăţ ultracostisitor, şi mai puţin un film viu şi împlinit. Povestea însăşi, orice s-ar spune, e... datată: facerea primului lungmetraj românesc, Independenţa României, la 1912. Un fel de "Naşterea unei naţiuni" (de celuloid), cu toate stîngăciile şi naivităţile inevitabile unei opere de pionierat. Dar Nae Caranfil ia filmul din 1912 mai mult ca un pretext pentru a vorbi, de fapt, despre lupta dintotdeauna a unui artist "al umbrelor mişcătoare" cu finanţele - de la banii necesari producerii filmului la distribuţie ş.a.m.d. Este o operă ambiţioasă, plină de autoreferinţe profesionale (unele, ermetice), cu un story care se întinde pe mai mulţi ani urmărind destinul celor implicaţi în naşterea ei.
Semnificativ, filmul începe cu o înmormîntare - şi, prin a doua jumătate, mai avem parte de una. O actriţă (a cărei importanţă în economia filmului trebuie intuită) moare arsă pe scenă, un alt incendiu distruge pelicula; totul, cum se vede, e teribil de trist, ba chiar funebru. Tonul e crepuscular.
Dar e mai mult decît trist, funebru şi crepuscular: e inconsistent. Povestea lui Grigore Ursache (Marius Florea Vizante), un tînăr cu ceva bani şi cu multe vise care se lansează în aventura "Primului film românesc" nimerind pe mîinile hrăpăreţe ale bogătaşului Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu), este presărată cu obişnuitele poante marca Nae C., dar cea mai mare "poantă" e că nu prea-ţi pasă de niciun personaj... Actorii joacă gros, dar ni se spune că "aşa jucau ei" (atunci; dar "aşa erau ei" şi-n afara scenei?? Mă-ndoiesc.). Există un moment emoţionant cînd Aristiţa, o fostă divă a teatrului (jucată empatic de Ioana Bulcă), ia în stăpînire cadrul şi-şi recită lunga tiradă în ploaie: scena are acea grandilocvenţă şi elocvenţă comic-înduioşătoare pe care le asociem melodramelor mute. Dacă Restul e tăcere ar fi reuşit să păstreze acest ton (comic cu graţie, patetic cu eleganţă) pe tot parcursul filmului am fi avut, poate, o capodoperă; aşa, nu este decît un film bine "servit" tehnic, care "arată bine", dar te cam plictiseşte. Restul e publicitate.
Recunosc din capul locului că pe mine nu m-a convins (nu, nici măcar episodul parizian vizualizat ca animaţie, de unde se vede că banii n-au fost totuşi suficienţi...). Ador E pericoloso sporgersi, îmi place mult Filantropica, am admirat Dolce farniente (deci nu pot fi acuzat că "am ceva cu Nae" sau că "merg pe minimalism"!), dar Restul e tăcere (al cărui scenariu datează de-acum 20 de ani) mi se pare mai mult o veche marotă a regizorului/scenarist, un răsfăţ ultracostisitor, şi mai puţin un film viu şi împlinit. Povestea însăşi, orice s-ar spune, e... datată: facerea primului lungmetraj românesc, Independenţa României, la 1912. Un fel de "Naşterea unei naţiuni" (de celuloid), cu toate stîngăciile şi naivităţile inevitabile unei opere de pionierat. Dar Nae Caranfil ia filmul din 1912 mai mult ca un pretext pentru a vorbi, de fapt, despre lupta dintotdeauna a unui artist "al umbrelor mişcătoare" cu finanţele - de la banii necesari producerii filmului la distribuţie ş.a.m.d. Este o operă ambiţioasă, plină de autoreferinţe profesionale (unele, ermetice), cu un story care se întinde pe mai mulţi ani urmărind destinul celor implicaţi în naşterea ei.
Semnificativ, filmul începe cu o înmormîntare - şi, prin a doua jumătate, mai avem parte de una. O actriţă (a cărei importanţă în economia filmului trebuie intuită) moare arsă pe scenă, un alt incendiu distruge pelicula; totul, cum se vede, e teribil de trist, ba chiar funebru. Tonul e crepuscular.
Dar e mai mult decît trist, funebru şi crepuscular: e inconsistent. Povestea lui Grigore Ursache (Marius Florea Vizante), un tînăr cu ceva bani şi cu multe vise care se lansează în aventura "Primului film românesc" nimerind pe mîinile hrăpăreţe ale bogătaşului Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu), este presărată cu obişnuitele poante marca Nae C., dar cea mai mare "poantă" e că nu prea-ţi pasă de niciun personaj... Actorii joacă gros, dar ni se spune că "aşa jucau ei" (atunci; dar "aşa erau ei" şi-n afara scenei?? Mă-ndoiesc.). Există un moment emoţionant cînd Aristiţa, o fostă divă a teatrului (jucată empatic de Ioana Bulcă), ia în stăpînire cadrul şi-şi recită lunga tiradă în ploaie: scena are acea grandilocvenţă şi elocvenţă comic-înduioşătoare pe care le asociem melodramelor mute. Dacă Restul e tăcere ar fi reuşit să păstreze acest ton (comic cu graţie, patetic cu eleganţă) pe tot parcursul filmului am fi avut, poate, o capodoperă; aşa, nu este decît un film bine "servit" tehnic, care "arată bine", dar te cam plictiseşte. Restul e publicitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu