Omul cu pelerina verde

Acest articol a fost scris de Constantin POPESCU şi a fost publicat în Suplimentul de Cultură, nr. 310, 16 aprilie 2011

 

2007. In Cannes, la o circiuma undeva pe Rue Meynardier, parca, de la primarie pe stradute in sus. Un loc pe care il stia Leo. Iulia, Leo si eu. Unde mergem azi? Hai acolo, la pisica. Care pisica, draga? i-o reteaza Iulia, usor obosita dupa atita mers si atitea filme. E deja a doua saptamina de festival. La pisica in cutie, draga, acolo, la circiuma unde au porc. In Cannes nu se prea gaseste carne de porc.

Multe fructe de mare, multe salate, meniu marin divers, bogat, foarte bine, minunat, dar o fripturica din cind in cind nu se compara cu nimic. Gasiseram o circiuma undeva in prelungirea lui Rue d’Antibes, inghesuita intre cladiri vechi. Proprietarul ne vazuse cum baleam in fata meniului scris cu creta pe tabla aruncata printre scaune, unde scria ceva despre fripturi, dincolo de moules si alte bunatati, ce-i drept. Ne facuseram un obicei din a minca in fiecare zi la prinz, intre filme, acolo, “la baiatu’ nostru simpatic care are porc”. Omul se dovedise a fi fost de cuvint. Avea pregatite citeva fleici sau coaste de porc in fiecare zi. Pentru trei pofticiosi. In timpul festivalului e plin de tot felul de ciudati in Cannes. Noi eram doar unii dintre ei, probabil. In seara aceea insa, Leo propunea altceva. Sus, draga, pe deal, unde-si tine ala pisicu’ in cutie, pe gard, vis-a-vis de mese. Cum, in cutie? In cosulet, mai, nu stii? De ii tot facem noi fotografii? Ah, da, gata, stiu, se lamureste Iulia. Ai dreptate, Leutu, acolo mergem, da, vai ce simpatic! O sa iti placa, are o pisica pe gard, asa si pe dincolo, imi vorbesc amindoi entuziasmati despre terasa mica, pe care o stiu putini, deci nu e multa lume. Imi povestesc despre pisica adorabila a proprietarului, incepem sa urcam stradutele pavate cu piatra cubica si asfalt grunjos, printre case cu muscate la ferestre, biciclete cu cos si turisti cu badge-uri si sacose. Vintul adie placut. Din multe puncte de vedere e un inceput al sfirsitului si simtim asta ciudat, in rastimpuri. Uneori ne zimbim trist. Ridem amintindu-ne de Cristi Nemescu si de cum ii luceau ochii de la prima margarita din viata lui, anul trecut, cu citeva luni inainte sa plece, nu departe de strazile pe care ne aflam, la o gelaterie pe Rue Clemanceau ori in port, undeva, in tot cazul.

Mai e mult? Nu, draga, imediat, aici. Sau asa cred. Mai, sper ca nu ne-am ratacit! Leo se opreste, jucind teama, intoarce capul in toate partile, cu geanta de festival atirnata peste bermude si tricoul cu Marilyn, lipaind in slapi ca un vilegiaturist oarecare, deja flamind. Ii fac cu ochiul Iuliei, in timp ce pufnim in ris cind ea il imita discret, cu ochii mari, bratele tepene si pasi mici marunti – un Leo C3PO din Razboaiele Stelei, cum avusesem o discutie la un moment dat cu Leo ca ar fi trebuit, poate, tradus titlul filmului. Eh, da, dar n-ar fi avut nici un farmec, draga. E corect, dar suna prost. N-am putut decit sa fiu de acord cu el. Mai, deja mi-e foame. Incep sa ma enervez, se bosumfla Leo, ca un copil. Ce naiba, ca pe-aici era! Ridem unii de altii, cautind lesinati circiuma cu pisica. O gasim, in sfirsit, ne azvirlim bucurosi pe scaune, sint locuri libere, Leo se saluta cu proprietarul, comandam cite o bere, fripturi si salate si incepem sa tocam marunt filmele, intimplarile, gafele zilei, totul. Ne simtim bine. Ridem iarasi de un domn abtiguit, care nu reuseste, ca-n bancuri, sa nimereasca cu cheia in broasca la parterul cladirii de linga terasa. Ride toata lumea de el, in timp ce el balmajeste ceva neinteligibil cu voce tare. Leo se converseaza volubil cu vecinii nostri de masa, intrebindu-i de una si de alta din meniu, pentru ca i-a auzit vorbind. E in elementul lui vorbind cu oricine. Muzica se aude simpatic din interior, se sarbatoreste ziua cuiva. La un moment dat i se cinta la multi ani si toata terasa se alatura. Aplaudam la sfirsit mutra uimita si emotionata a sarbatoritului, care se ridica si ne multumeste tuturor cu o plecaciune. Il vedem prin ferestrele deschise spre terasa, la o masa linga barul dinauntru. Fotografiem apoi pisica, intr-un cosulet vis-a-vis de bar, printre scutere si biciclete. Iulia e incintata, pisica e adorabila, Leo ride.

Dinspre capatul strazii care se topeste cumva spre dreapta, in panta, apare un individ cu o pelerina verdeintr-un soi de costum mulat, stralucitor, ca un super-erou din benzile desenate. Este insa slabut, nimic din alura lui nu il apropie cit de cit nici macar de ideea unui muschiulos din filme. Cara un casetofon mic in mina dreapta si o cutie de carton de aceleasi dimensiuni cu ale casetofonului in stinga. Se opreste in mijlocul strazii inguste, in dreptul terasei, asaza casetofonul pe trotuar si pune cutia pe jos. Pe tricou, in dreptul pieptului, are cusuta o sigla, o litera ca a lui Superman, un fel de E stilizat. Ne uitam contrariati la el si la cizmulitele lui turcoaz, mulate pe picioarele subtirisime, fara sa intelegem exact ce ne asteapta. Il mai vazuseram zilele trecute, cu Cornel si Cristi Puiu, de la o terasa, alergind prin port, pe linga cazinoul Jimmy, fluturindu-si isteric pelerina verde in timp ce alerga bezmetic in sus si in jos de-a lungul cheiului. Era domnul eco sau asa ceva, un militant pentru ecologie, dar la modul mizerabilist, din pacate si foarte pierdut intr-o lume doar a lui, cu strampii verzi atirnindu-i pe pulpe ca unui copil care s-a scapat pe el la gradinita. Nu intelegeam ce spune, vorbea codificat in cuvinte foarte scurte, gesticula mult si impartea, simpatic, niste pliante care aveau tiparite pe ele un soi de invitatie la o actiune comuna care aduceau insa foarte mult cu o reclama proasta la detergenti.

Super-eroul eco apasa pe butonul play al casetofonului. Leo este incremenit de incintare si curiozitate, cu privirea atrasa magnetic de pipernicit. Asemeni lui, toata terasa ii da atentie, murmurul scade in intensitate, unii il privesc pe furis, citiva il ignora. Momentul e aproape. Dancing Queen, Abba, si omul cu pelerina verde incepe un dans bezmetic, cu un zimbet urias pe buze, topaind pe strada, paralel cu mesele terasei, intr-un balet schizoid si infantil, fermecator si plin de haz. Sintem cu totii iremediabil atrasi de spectacolul uluitor al omuletului cu pelerina verde, blond si rinjit, care alearga incoace si-ncolo intr-un amestec de pasi de balet, tango si vals, inmarmuriti si murind de ris, in acelasi timp. Leo ride cum rar l-am vazut facind-o vreodata, Iulia isi acopera privirea, din cind in cind, rusinata de rusinea omuletului eco, eu sughit de ris, nu ma mai pot opri. Imi amintesc momentul asta fascinant, cind rideam si ne simteam bine, pe o planeta parca doar a noastra, departe de orice. Asa mi-l amintesc pe Leo, aplaudind si cintind odata cu toata terasa daaanciiiing queeeeen, in timp ce ne prapadeam de ris, incintati de omul cu pelerina verde. De fiecare data cind ma gindesc la Leo mi-l amintesc rizind asa, ca atunci, la terasa cu pisica.

Omuletul a terminat spectacolul in aplauzele delirante ale terasei, si-a miscat pelerina printre mese adunind ceva bani in cutia de carton, apoi a disparut pe strada in jos, facindu-ne cu mina usor dezarticulat. A fost, din cite imi amintesc, printre ultimele cine cu Leo la Cannes in oras, daca nu chiar ultima. Printre casele inghesuite, birfind si rizind, despicind firul in patru, comentind filme fermecator, asa cum numai el stia sa o faca si atunci cind vorbea cu critici si cineasti cunoscuti, dar si cind vorbeam relaxat la fast-food-ul vietnamez cu nem-crevettes de linga piata primariei de pe croazeta. Pastrez fotografiile, doar amintirile, de acum, imaginea unui om delicat si discret care m-a invatat multe, care mi-a oferit prietenia lui, care m-a sprijinit si m-a ajutat cu discretie, ori de cite ori am avut nevoie, cu o generozitate rarissima. Nu ne cunosteam de foarte multi ani, mai putin de zece, dar resimt dureros despartirea de el, un om unic, pe care nu-l va putea inlocui nimeni niciodata in gindurile mele, un om de la care am aflat ca se poate ride si altfel, din suflet, cu o bucurie intensa de a trai. Cu pofta de viata. Leo style. Un zimbet care ii lumina toata fata. I-am invidiat putin intotdeauna pe Cristi si pe Anca, pe Iulia ori pe cei care l-au cunoscut mai bine decit mine si care s-au bucurat mai mult de inteligenta lui admirabila si de personalitatea lui fistichie si adorabila, onesta, dar atit de gentila. Raminem aici tristi, mai singuri si mai saraci, tulburati si ametiti, fara sa stim incotro s-o apucam mai departe.

Sint multe de spus. Multe de povestit. Ma bucur enorm ca te-am cunoscut. Ne-am distrat, nu-i asa? Drum bun, Leo! Iti multumesc pentru tot. Te imbratisez.