Povestea nebuniei ["A beautiful mind"]

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi Mihai Chirilov şi a fost publicat în Observatorul Cultural, august 2002

- A Beautiful Mind mi se pare cel mai bun rol al lui Russell Crowe de pînă acum, o performanţă extraordinară.

- Eu încă oscilez între rolul ăsta, extraordinar, nu zic nu, dar în linia "handicapaţilor" dragi votanţilor americani, şi cel din Insider, poate la fel de nuanţat, dar mult mai dificil, pentru că nu atît de senzaţional. Povestea însă, oarecum anti-The Sixth Sense ...

- ... e formidabilă - John Forbes Nash încă trăieşte, a luat Nobelul acum cîţiva ani, cum vedem şi-n film -, e genul de poveste (ca aia din Erin Brockovich) la care-ţi zici: E prea bună ca să fie adevărată - pare scenariu de Hollywood! (Dar mă-ntreb dacă mai crede cineva că Hollywoodul poate "întrece" realitatea, după 11 septembrie...) Pînă la un punct, am fost captivat de film: imaginea lui Roger Deakins este superbă (Deakins a lucrat mult cu fraţii Coen), Ron Howard reuşeşte să păstreze un ton acceptabil - Howard e genul de regizor care nu-ţi face surprize urîte, cuminte şi eficace, dar şi puţin cam plat... -, toţi actorii sînt excelenţi etc. etc., iar povestea, povestea, repet - mai ales că mi-am adus aminte că o citisem nu demult în Vanity Fair, de unde au cules-o şi scenariştii filmului - este absolut pasionantă: e păcat că Nash a luat-o razna, chestia cu paranoia ş.a.m.d., şi sigur că-ntr-un fel era previzibil - dar zic şi eu, cu cinismul care mă caracterizează: what a story his madness makes! Şi nu doar "amurgul geniului" - ca să vorbesc aşa, à la Iosif Sava -, ci mai ales "răsăritul" lui: Howard găseşte cîteva soluţii vizuale foarte eficiente pentru a ne face să-nţelegem în ce este Nash original, cum funcţionează mintea sa, care sînt "sclipirile" ei etc. Pe urmă, filmul nu mai vine cu nimic interesant, este o pură acumulare factologică de episoade care puteau să lipsească, altele care nici n-au fost incluse în poveste - de pildă episodul "George Michael / WC / poliţie", căci se pare că există şi aşa ceva în biografia lui J.F. Nash... Iar finalul este cumplit: encomiastică hollywoodiană în cel mai kitsch mod posibil. Cînd vezi, la-nceput, episodul cu stilourile, mintea ta face un fast-forward şi anticipezi, deja, episodul în oglindă din final...