Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Libertatea, decembrie 2006
Se pare că Maria Antoaneta (regina decapitată de Revoluţia franceză) nu ar fi spus niciodată faimos-infama replică: "N-au pîine, să mănînce cozonac." N-o spun eu, o spun istorici cu autoritate - şi o spune, pieziş, însăşi Marie Antoinette în filmul graţios şi luminos al Sofiei Coppola... O replică a ei, care chiar se aude în film - şi este definitivă -, se referă la moravurile şi ritualurile de la Curtea Franţei; tînăra încă-austriacă prinţesă spune: "Este ridicol!", la care o doamnă de onoare îi răspunde, sec, "Asta, Doamnă, este Versailles."
Sofia Coppola a reuşit, cred, nu doar un film care încîntă (imaginea lui Lance Acord este absolut "regală"!), un "foc de artificii care îţi ia ochii" (cum i-au reproşat nişte cronicari), ci şi o meditaţie foarte inteligentă despre capcana Puterii. Înainte de a fi o victimă nevinovată a isteriei revoluţionare, Maria Antoaneta a fost o victimă vinovată a glamour-ului - poate primul personaj "tabloid" din istoria lumii! A fost bîrfită şi urîtă cu ferocitate, de la vlădică pînă la opincă, pentru ceea ce era (o "străină"; dar toate reginele Franţei aveau obiceiul să fie străine!) cît şi, mai ales, pentru ceea ce nu era - o "vampiră care suge sîngele poporului" etc... Problema Mariei Antoaneta (şi a întregii clase aristocratice de dinainte de 1789) este că era complet decuplată de la viaţa reală. Poporul trăia în mizerie, Curtea trăia în lux, iar reacţia celor mulţi a fost teribilă. Prizonieră a propriei poziţii, aristocraţia a plătit - pînă la urmă - pentru o stare de fapt: huzurul şi extravaganţele de la Curte au părut multora, la un moment dat, indecente. Da, dar această "indecenţă" nu era decît urmarea firească a secole de monarhie absolută. Celor indignaţi de bogăţia, fastul şi rafinamentul de la Curte ar trebui să li se dea să citească paginile lui Mateiu Caragiale din "Craii de Curtea Veche", în care descrie secolul Mariei Antoaneta drept "cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust"...
Faţă de Lost in Translation, filmul anterior al Sofiei Coppola, Marie Antoinette este o poveste mult mai curajoasă. Deşi inspirat de un roman, este un film "liber", în care Sofia Coppola se exprimă mai în largul ei decît în Lost in Translation - un film "trendy", dar derivat, uşor fiţos, bîntuit de fantome cinefile (Antonioni, Wong Kar-wai...). Iar Kirsten Dunst, în rolul nefericitei regine din titlu, este senzaţională: unul din cele mai bune roluri ale sale - combinînd inconştienţa şi uşurătatea de gîsculiţă, de la-nceput, cu gravitatea soartei împlinite, de la sfîrşit, cînd datoria sa (de soţie şi mamă) a fost să fie alături de regele-soţ, iar "datoria" faţă de popor - să-şi lase sîngele (albastru) să curgă pe duşumeaua eşafodului...
Sofia Coppola a reuşit, cred, nu doar un film care încîntă (imaginea lui Lance Acord este absolut "regală"!), un "foc de artificii care îţi ia ochii" (cum i-au reproşat nişte cronicari), ci şi o meditaţie foarte inteligentă despre capcana Puterii. Înainte de a fi o victimă nevinovată a isteriei revoluţionare, Maria Antoaneta a fost o victimă vinovată a glamour-ului - poate primul personaj "tabloid" din istoria lumii! A fost bîrfită şi urîtă cu ferocitate, de la vlădică pînă la opincă, pentru ceea ce era (o "străină"; dar toate reginele Franţei aveau obiceiul să fie străine!) cît şi, mai ales, pentru ceea ce nu era - o "vampiră care suge sîngele poporului" etc... Problema Mariei Antoaneta (şi a întregii clase aristocratice de dinainte de 1789) este că era complet decuplată de la viaţa reală. Poporul trăia în mizerie, Curtea trăia în lux, iar reacţia celor mulţi a fost teribilă. Prizonieră a propriei poziţii, aristocraţia a plătit - pînă la urmă - pentru o stare de fapt: huzurul şi extravaganţele de la Curte au părut multora, la un moment dat, indecente. Da, dar această "indecenţă" nu era decît urmarea firească a secole de monarhie absolută. Celor indignaţi de bogăţia, fastul şi rafinamentul de la Curte ar trebui să li se dea să citească paginile lui Mateiu Caragiale din "Craii de Curtea Veche", în care descrie secolul Mariei Antoaneta drept "cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust"...
Faţă de Lost in Translation, filmul anterior al Sofiei Coppola, Marie Antoinette este o poveste mult mai curajoasă. Deşi inspirat de un roman, este un film "liber", în care Sofia Coppola se exprimă mai în largul ei decît în Lost in Translation - un film "trendy", dar derivat, uşor fiţos, bîntuit de fantome cinefile (Antonioni, Wong Kar-wai...). Iar Kirsten Dunst, în rolul nefericitei regine din titlu, este senzaţională: unul din cele mai bune roluri ale sale - combinînd inconştienţa şi uşurătatea de gîsculiţă, de la-nceput, cu gravitatea soartei împlinite, de la sfîrşit, cînd datoria sa (de soţie şi mamă) a fost să fie alături de regele-soţ, iar "datoria" faţă de popor - să-şi lase sîngele (albastru) să curgă pe duşumeaua eşafodului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu