Alex Leo Șerban. The End

Acest articol a fost scris de Gabriela LUPU şi a fost publicat pe site-ul Art Act Magazine, 13 aprilie 2011

Forte rar se întâmplă ca un cronicar să fie prețuit și de artiști și de confrați deopotrivă mai ales dacă își face meseria cât se poate de profesionist fiind, după cum îi cere job-description-ul, critic. Fără a-i mângâia pe cineaști pe creștet, ba, dimpotrivă am putea spune, Alex Leo Șerban și-a câștigat înainte de toate respectul tuturor pentru că era un cronicar onest care nu a participat la jocuri și joculețe de culise. A fost sincer până la capăt chiar dacă asta a însemnat să-și ridice uneori în cap artiștii cu ego-ul cât Casa Poporului. Îmi amintesc că a fost printre foarte puținii, dacă nu chiar singurul, care a scris că filmul „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii“ al lui Cătălin Mitulescu este unul foarte slab, aflându-se într-o  la fel de copleșitoare minoritate când a afirmat același lucru și despre ultima creație a lui Nae Caranfil, „Restul e tăcere“. În lumea foarte mică a filmului românesc, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și toată lumea face afaceri cu toată lumea, să fii un critic nepărtinitor e aproape un act de curaj. Să recunoaștem că una e să-l faci praf pe Spielberg care nu citește niciodată cronici din ziare românești și cu totul altceva să scrii despre filmul prost al unui regizor român cu care dai ochii tot timpul. Elegant și rafinat, el a fost totuși unul dintre cei mai corozivi și mai duri cronicari de film, iar părerea lui avea adesea valoare de verdict. Dar ALȘ-ul mai avea un dar unic: era un coleg minunat. Deși ne desparțeau ani mulți ca vârstă și ani lumină ca expertiză în materie de film, primeam adeseori mailuri de felicitare pentru câte vreun articol, lucru care m-a emoționat de fiecare dată. Generozitatea pe care ALȘ o avea față de mai tinerii săi confrați era o rara avis în lumea atât de divizată a cronicarilor de film și teatru. Pentru toate feedback-urile lui pozitive, pentru modul pătimaș în care-și apăra filmele și regizorii favoriți, dar și pentru toate criticile crunte pe care le-a adus vreodată în cronicile-i magistrale îi mulțumim azi, cu câteva zile prea târziu, când ne desparte deja o lume.

Și pentru că viața lui a fost filmul, dau mai jos un fragment din lucrarea sa „De ce vedem filme. Et in Arcadia cinema“, apărută la editura Polirom:

„De ce vedem filme?

Este o întrebare ce poate părea naivă sau impertinentă, pedantă sau inutilă... La noi, în orice caz, întrebării acesteia nu i se dă un răspuns - ci nenumărate "răspunsuri" interesate, utilitare, meschine: Vedem un film pentru că n-avem altceva mai bun de făcut, sau ne plictisim, sau ne-am obişnuit, sau de lene, sau (dacă sîntem cinefili) pentru că sîntem atinşi de "microb", sau (dacă sîntem cinefagi) pentru că vrem să bifăm ultimul film al lui X... Nimeni nu vede un film din disperare, din extenuare sau din poftă de viaţă. Cei "părăsiţi" de gustul acesteia pot cădea, adesea, în capcana de a lua Filmul drept surogat pentru Viaţă: Filmul devine, atunci, ceea ce nu este şi nu trebuie să fie - o manta de vreme rea, un refugiu... Empatia pe care o provoacă, în aceste cazuri, funcţionează ca un ecran opac: te "identifici" cu povestea (personajele) de pe ecran, dar ratezi transparenţa acelui ecran, pe care povestea spusă nu este decît drumul spre altceva - spre un mai departe. Şi acelaşi lucru se-ntîmplă în cazul entertainment-ului: aspirat de ecranul pe care se rostogolesc atîtea glume şi atîtea cascadorii, nu mai eşti decît o minge de ping-pong zvîrlită de colo-colo, cu identitatea făcută praştie şi cu senzaţia - de care nu-ţi dai seama decît după aceea - că s-a consumat un experiment pe pielea ta: ştergerea oricărei individualităţi. Empatia te face să te "regăseşti" într-o massă de ficţiuni compensatoare care te înglobează la grămadă, pe un model formatat; entertainment-ul te aruncă într-un malaxor colectiv, în care orice reacţie personală este anulată prin nivelare generică.

Aceasta nu înseamnă că Hollywoodul este "marele nivelator" al emoţiilor (televiziunea i-a furat, de mult, această sarcină), ci numai că - pentru a înţelege Cinematograful - nivelul Hollywood este un fel de "grad zero": interesant ca oglindă, inoperant ca instrument. Vedem filme hollywoodiene (şi eu, unul, o fac - cu poftă şi voie bună!) pentru a "descoperi", în spatele lor, lumea pe care o ştim, împachetată strălucitor: Viaţa nu e o cutie cu bomboane, Hollywoodul este! Dar dincolo de "cutia cu bomboane" există Viaţă - inclusiv viaţă cinematografică - şi, pentru revelarea ei, Hollywoodul (cu excepţiile ştiute: Hitchcock, de pildă...) este la fel de inutil ca o poleială în formă de cheie folosită la deschiderea unei uşi.“