Acest articol a fost scris de Mihaela MICHAILOV şi a fost publicat pe site-ul Art Act Magazine, 13 aprilie 2011
Mi se părea aşa departe Leo de moarte. Şi încă mi se pare.
Cînd am aflat de Leo, mi-a fost frică să-i tastez numele. Mi-a fost frică să citesc că Leo a murit. Am sunat-o pe prietena mea, Ana-Maria Sandu, sperînd că o să-mi spună ’’nu, Leo nu a murit’’. Dar nu mi-a spus ce mi-aş fi dorit atît de mult să aud. Sîmbătă, una şi aceeaşi întrebare a revenit în toate discuţiile pe care le-am avut. Aş fi vrut să n-o aud, la fel cum aş fi vrut, duminică, atunci cînd m-am trezit, să nu fi fost niciodată sîmbătă.
N-am fost prieteni apropiaţi. Ne-am întîlnit la cîteva petreceri, la cîteva evenimente, aveam prieteni comuni. Îl citeam de fiecare dată cu plăcere, mai ales cînd nu eram de acord cu el. Construia o seducţie a argumentării, un sistem elaborat de referinţe şi asocieri care te captau instant. Îi plăcea să scrie, la fel de mult cum îi plăcea să stea relaxat la taclale, să comenteze vreun spectacol, vreun film, vreun ceva.
Ultima dată ne-am văzut pe o trecere. Trecerea de pietoni de la McDonald’s din Romană, în februarie. Ne-am făcut cu mîna şi ne-am spus: ’’Hai să ne vedem’’. N-am mai apucat. Îmi spun de fiecare dată că trebuie să mă văd mai des cu oamenii dragi de lîngă mine. Apoi uit. Şi apoi îmi pare rău.
Acum o lună, le-am citit rezidenţilor de la Căminul de bătrîni Moses Rosen o poezie de-a lui Leo. Lucrez împreună cu ei la un atelier de poveşti care pornesc de la istoria unor obiecte personale, de la lucruri pe care le-au adus în cămin şi care le reprezintă viaţa. Poezia lui Leo, publicată în Dilemateca, era cu o păpuşă hidrocefală, rămasă singură. O păpuşă uitată într-o vitrină, departe de toate păpuşile lumii. Rezidenţii mi-au cerut revista. Mi-au zis că vor să păstreze păpuşa. Le-am lăsat-o.
Nu m-am jucat niciodată cu păpuşi cînd am fost mică. Din aeroport de la Tokio mi-am cumpărat o păpuşică japoneză. N-am ştiu niciodată de ce. Acum ştiu. E pentru Leo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu