Fiinţe de neuitat

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în volumul "mica dietetică".

Tanti Jeli şi Lila. La Cîrţa se refugiaseră, în timpul războiului, sora străbunicului meu (tanti Jeli) şi fiica ei celibatară, Lila. Tanti Jeli avea, deja, aproape 80 de ani, dar avea să trăiască încă vreo zece; Lila era între două vîrste, se îmbrăca în culori vii, se machia intens, vorbea germana cu saşii şi era fumătoare înrăită: semăna un pic cu Bubulina din Zorba grecul. Lila lucra la consiliul popular, iar tanti Jeli stătea şi gătea acasă. Locuiau pe strada Gheţari 41, în partea săsească a Cîrţei, unde închiriaseră o casă de pe la 1870-şi ceva – genul acela de casă cu parter înalt, bîrne-n tavan şi obloane. Cînd intrai în curte (care era plină de flori – nalbe, muşcate, zorele – pînă la jumătate, apoi devenea grădină de zarzavat şi livadă; la capătul ei curgea Oltul), mai întîi urcai cele 10-12 trepte de piatră pînă la o verandă (unde mîncam), apoi intrai în sufragerie (un paravan o despărţea de bucătărie), iar pe urmă în camera propriu-zisă – care era uriaşă şi răcoroasă: living-room, dormitor şi bibliotecă la un loc, totul art déco. Ferestrele dădeau spre stradă, iar vizavi era un teren viran – aşa că se vedea cîmpul pînă hăt, la zeci de kilometri, unde se ridicau Munţii Făgaş ca nişte porţi de piatră. Tanti Jeli era născută la Trieste, ca şi străbunicul; venise cu el cînd a fost numit consul la Brăila, foarte tînără, şi se căsătorise cu un domn Ştefănescu, avocat. Aveau – se pare – un apartamen mare şi frumos pe str. Vasile Lascăr, dar a venit războiul, apoi naţionalizarea, dl Ştefănescu a murit, iar cele două au rămas definitiv în „refigiul temporar” de la Cîrţa. Cea mai mare bucurie a lui tanti Jeli era să-şi lase cratiţele după paravanul care despărţea aşa-zisa bucătărie de sufragerie, să se tolănească în largul fotoliu-pat din cealaltă cameră (ea însăşi era foarte corpolentă) şi să citească, punîndu-şi lornionul, revistele italieneşti pe care i le aduceam...

Bigi era sora cea mai mare a bunicului meu. La Cîrţa umbla cu jacheta pe braţe ca să nu se bronzeze. Era întotdeauna impecabilă: părul alb, pieptănat à la Marlene Dietrich în Procesul de la Nürnberg, cercei mari ca nişte hemisfere de perlă, eventual cîte-o broşă veche prinsă pe jachetă. Se-mbrăca numai în alb şi negru şi fuma cu un ţigaret de ebonită (de la ea am tras primul fum). Ţin minte o scenă cînd a venit să mă ia de la şcoală (cred că eram într-a treia) şi, eu pretextînd "un rău general", am pus-o să cheme un taxi - ceea ce, pentru biata ei pensie, era chiar o gaură serioasă. Dar adoram să merg cu taxiul, iar vechile "Pobeda" (care arătau şi mai vechi din cauza designului uşor interbelic - vezi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/GAZ-M20_Pobeda) erau preferatele mele; am luat, aşadar, o Pobeda culoarea cafelei cu lapte, obligînd-o pe Bigi - cu "răul general" care mă sleia de puteri :) - să facă cu mîna numai unui taxi marca Pobeda! S-a sinucis la 74 de ani pentru că surzise, şi chiriaşii (stătea la Intrarea Spătarului, unde fusese surghiunită într-una dintre camerele apartamentului de patru) îi făcea viaţa un chin.

Oskar era un domn (cred că avea în jur de şaizeci de ani pe atunci) care venea, şi el, la Cîrţa în timpul verii. Acolo şi la Moeciu de Sus (un paradis, pe vremea aia!) îmi  petreceam vacanţele, dar îl descoperisem - graţie alor mei - încă de pe la 3-4 ani. Oskar era dus cu căruciorul, pentru că nu mai avea picioare de deasupra genunchilor în jos. Dar era îmbrăcat foarte îngrijit, mereu cu o şapcă albă pe cap. Soţia lui îl aducea în piaţa centrală - vizavi de Sfatul Popular şi de magazinul alimentar - şi-l lăsa în dreptul unei case, la umbră, unde se-nşirau bărbaţi cam de aceeaşi vîrstă cu Oskar, la o şuetă. Erau toţi saşi. Am păstrat mulţi ani legătura cu el, îmi trimitea un fel de rebusuri în germană care aveau pe verso scene porno. L-am vizitat şi la Sibiu (unde familia sa avusese cea mai mare librărie din oraş) iar apoi, după moartea lui, am mai făcut o vizită sorei lui (Herta), care locuia în aceeaşi casă - veche, în fundul unei curţi cu gang - în care trăise şi Oskar. Era chiar în centru şi, dacă închid ochii, aş putea s-o localizez cu precizie.

Hilda era bună prietenă cu una dintre mătuşile mele, Mimi (fiica lui Bigi), jucau bridge împreună. Avea 90 de ani, era mică, foarte machiată, cu părul roşu şi ţigara veşnic în colţul gurii. Nu pot să uit că, la un joc pe care-l chibiţam (n-am fost niciodată suficient de motivat să învăţ un bridge bun), s-a plîns la un moment dat de nişte crampe la stomac. "Vai, Hilda dragă, ia controlează-te, vezi să nu ai o gastrită!", i-a zis mătuşă-mea. Nu avea.

Mona, prietena cea mai bună a mamei mele, mai tînără ca ea totuşi. Semăna cu Cher în perioada I got you babe. Brunetă cu păr lung şi breton, tenul smead, "nasul Cleopatrei", un rîs sănătos şi gros pe care voiam să-l aud întruna dacă se putea. A fost cea care m-a dezvirginat, la 14 ani (lucru pe care maică-mea, evident, nu-l ştie). Apoi, cînd aveam 16, s-a căsătorit cu un inginer italian şi a plecat la Milano, după vreo 15 ani s-au despărţit, iar ea a murit de un cancer la sîn. Rîsul ei îmi sună în continuare în minte.

Margo a fost o întîlnire de cîteva minute, la 2 Mai, în anii '80. Avea în jur de 30 de ani, dar asta pentru că în camera aia era semi-întuneric: putea la fel de bine să fie mai tînără sau mai bătrînă. Ce contează? Era un personaj de Truman Capote prins în chihlimbarul acelei lumini de amiază tîrzie care-i asfinţea părul. Vorbea uşor tărăgănat, poate de la somn (părea abia trezită) sau de la "prafuri". În cameră mirosea a ceaiuri de fructe, totul tremura ca un păienjeniş din miere zaharisită şi ea era dusă.

Hugh a fost colegul meu de cameră la Londra, în casa adepţilor lui Rudolf Steiner de lîngă Hammersmith Bridge. Camera lui era suficient de mare cît să încapă un vagon de tren: avea un pat (lung & îngust) într-un colţ al ei, eu altul, în colţul opus. Era nepotul unui mare pictor american (portretul mamei acestuia e, probabil, cel mai celebru portret american, după Marilyn a lui Warhol) şi avea o avere bunicică, dar prefera să locuiască în acea comunitate şi să se ocupe de treburile casei: se trezea la 6 dimineaţa, îşi făcea patul, apoi cobora la parter şi mătura, punea la fiert apa pentru breakfast, uda grădina etc. Am petrecut vreo 3 zile împreună, apoi eu am plecat în Franţa, iar el a venit la Bucureşti pentru Festivalul Enescu. Săracul, n-a avut noroc: îşi adusese şi smokingul în valiză, dar a căzut la pat încă de-a doua zi.... N-a fost nici măcar la un concert - a bolit întruna. Locuia la mine, mama îl vizita zilnic şi-i aducea supă. "Ce om drăguţ!", îmi spune şi astăzi.

Matei este prietenul arhitect, trăitor la Paris, care are colecţia completă a romanelor Agathei Christie cu copertele desenate de Tom Adams. Plecat imediat după mineriade, a locuit mai întîi în tot felul de camere de bonă pentru că ţinea - cu tot dinadinsul - să fie în "arondismentele bune" (a se citi aristocratice), 7 sau 16; acum, slavă Domnului, s-a mutat într-un apartament ca lumea, într-un arondisment, vai, "popular", dar măcar are loc de-ntors. Pe cînd stătea lîngă Arc de Triomphe, l-am vizitat într-o asemenea cutie: era atît de mică încît nu puteai să te-ntinzi decît pe o latură, cît ţinea patul. La picioarele lui era un dulăpior înalt şi, deasupra, un televizor cît un ghiveci de flori. Matei mi-a povestit că a revăzut într-o seară, pe Arte, Nosferatu lui Murnau, dar, ecranul fiind atît de mic şi de sus, s-a folosit de binoclul de operă al bunicii lui pentru a vedea filmul mai de aproape.