In memoriam ALŞ

Aceste rânduri au fost scrise de "El Desdichado" pe blogul său, "Excogitaţii crepusculare", 10 aprilie 2011

 

Orice aş spune, simt că  e mult prea puţin,

aş putea vorbi despre un cenuşa unui diamant ce coboară suplu peste Toscana,

despre eroul discret al unei secte străvechi ce stă să dispară,

despre o lebadă rispită pe canalele întunecate ce nu duc nicaieri,

despre cineva care niciodată nu a fost de aici, un om ce auzea mereu glasul exilului.

Poate ar trebui să evoc fascinaţia pentru sud, pentru soare, pentru seninatate,

despre l'esprit de finesse,

să amintesc de arma oximoronului sau despre arta programatică de a fi antipatic, despre autoconstrucţie şi o nouă aristocraţie,

ar trebui să-i aduc în discuţie pe Narcis, pe Brummell ori pe Sei Shanagon ori Proust, dar cuvintele sunt acum mai reci decât moartea.

Unde e cel care până mai ieri ne învăţa să trecem de geamandura propriilor limite & prejudecăţi? Acel cavaler delicat ce cutreiera râzând ţărmurile lumii?

O ploaie uşoară pipăie un câmp de micşandre adormite,

toate visele se întorc întregi acolo de unde au plecat

şi nu înmormântăm decât o umbră căruia unii îi spun uitare.

Aceste rânduri sunt scrise în memoria  celui pe care l-am cunoscut sporadic, un spirit care m-a intrigat mereu pentru că-mi lăsa senzaţia că-mi ‘’scapă’’, că are un stil impur, excentric (dar necăutat). Alex Leo a fost un amestec straniu de cinism şi candoare, un spirit anarhic, ’’om de avangardă’’, dar politic de stânga, un spirit capitalist cu faţa mereu întoarsă către vechiul regim, spre salonarzi & preţioşi.  Fără dubiu că nu poate fi ataşat nici unei direcţii din cultura română, deşi cred că are afinităţi cu programul lovinescian al lui ex occidente lux, cu alergia adiacentă la romanverzime, la semanatorisme, la toate formele patogene ale românismlui. ALŞ era de asemenea imun la cântecul sirenelor dâmboviţene, la ''etica'' şmecheriei & alte maladii vernaculare. Ca o ironie a destinului, se stinge tocmai cineva care privea bătrăneţea ca pe o nouă aventură, care nu vedea defel această etapă a vieţii ca pe una crepusculară ori ca pe o uvertura morţii. Şi tot ca o ironie, tocmai limfa care este atât de legată de dandysm, a fost cea care l-a doborât…


P.S. Nu cred că am evitat tentaţia patetismului pe care Alex îl detesta atât de mult şi nici că am scris ceva pe măsura celui pe care-l evoc cu ocazia acestui trist eveniment. Această postare trebuie privită doar ca un vag omagiu adus unui om pe care l-am apreciat foarte  mult.