Cronică a cărţii "Dietetica lui Robinson".
Acest articol a fost scris de Alex. GOLDIŞ şi a fost publicat în Revista Cultura, iunie 2007
Trebuie spus din capul locului, numele lui Alex. Leo Serban adunat pe o carte este un compromis. In contextul in care toata lumea viseaza la incorsetarea intre doua coperti, adevarata incercare, precizeaza la un moment dat eseistul, e aceea de a nu fi autor. Sau, ma rog, de a te rezuma la o ipostaza minimalista a acestuia: „A nu scrie, in aceste conditii de supraproductie de carte, mi se parea – inca mi se pare – un gest logic si ecologic“, noteaza intr-unul din eseurile stranse in „Dietetica lui Robinson“. Dincolo de gestul frondeur, aceasta pledoarie pentru o ipostaza soft a auctoriatului nu e, insa, si o pledoarie pentru caracterul soft al scrisului. Caci, departe de a se alinia la vocile, tot mai multe, care postuleaza disparitia scriiturii „grele“ in favoarea stilului jurnalistic relaxat si dezinvolt, Alex. Leo Serban practica minimalismul jurnalistic ca pe o asceza.
Reincarnarea lui Mallarmé
Daca pentru cei mai multi dintre scriitorii actuali, jurnalismul cultural e simptomul unei bulimii auctoriale, in care supletea scrisului e sacrificata in favoarea cantitatii, Alex. Leo Serban aduce in spatiul foiletonisticii notiunea de dieta. Si, in stransa legatura cu ea, ideea de stil. Mergand si mai departe, nu poti sa nu observi ca, in eseistica sa, Alex. Leo Serban preia modelul esteticii puriste a poeziei franceze. Punand accent pe distilarea atenta a limbajului, pe jocurile savante (ambigue) de sens, dar si pe placerea paradoxului si a socului, Alex. Leo Serban e un Mallarmé coborat din cerul poeziei in sfera jurnalismului nostru postrevolutionar. Fragmentarismul scrierilor sale, precum si alura de foiletonist nu provin din lejeritate, ci, dimpotriva, dintr-o manie a esentializarii limbajului. Daca numele lui Alex. Leo Serban nu se lateste pe cotoarele unor volume groase, nu e pentru ca acesta ar fi renuntat vreodata la – dupa cum vetust il numeste – „travaliul“ scrisului, ci tocmai pentru ca expresivitatea condensata, stilul prin excelenta, nu pot fi decat apanajul scrierilor scurte si fragmentare. Vorba aia, esentele tari se pastreaza in sticlute mici. Oricat ar fi de rafinat si de bine filtrat, eseul nu e decat o cale intermediara (provizorie?) catre aforism, adevaratul miraj al scriiturii lui Alex. Leo Serban: „Visez la o dieta artistica – ceea ce am numit l’esthétique du peu – care sa reaseze Lumea aceea pierduta, ca o esenta tare, in flacoane miniaturale: nu romane, ci povestiri; nu poeme, ci haikuuri; nu eseuri satioase, ci un sir de aforisme“. Prin urmare, intalnirea eseistului cu genurile minimaliste, dar pretioase, nu e intamplatoare. Motiv pentru care se poate spune, fara riscul exagerarii, ca, daca genul foiletonistic n-ar fi existat, Alex. Leo Serban l-ar fi inventat din ratiuni de expresivitate personala.
Atras nu numai de Mallarmé, ci si de – sa zicem – nepotii lui, decadentisti ai secolului XX precum Barthes, Derrida sau Deleuze, Alex. Leo Serban transpune, in eseurile sale, ceva din stranietatea lingvistica a acestora. Iata, de pilda, cateva pasaje din primul eseu al „Dieteticii lui Robinson“: „Pasiv, paseist si posac adesea (poamele nu cad intotdeauna atunci cand ti-e foame), Robinson vegeteaza intre indigestie si indigenta: de o parte prodigalitatea amintirilor (bunul sau cel mai de pret), de cealalta, penuria prezentului (conditia de existenta a amintirilor si, totodata, pericolul mortal al epuizarii acestora…). Intre bogatie trecuta si saracie viitoare, prezentul lui Robinson este o criza.“ <…> „Dietetica este ortonomia rasfatului: cea care are grija sa-l orto (& ordo)neze“. Cu adevarat savuroase nu sunt insa pasajele in care Alex. Leo Serban preia ca atare gongorismul lingvistic al lui Barthes, ci acelea in care limbajul devine modalitate stridenta, dar subtila, in acelasi timp, de parodiere si de ironie. Intr-un lung capitol intitulat, in descendenta directa a magistrului, „Mitologii“, autorul bate cu gratie campii deconstructionismului, inscriind problematici precum „Why did the chicken cross the road?“ in vasta tesatura a scriiturii: „Unu: daca gaina este un insine si, totodata, o locuire (recte, a oului), nu s-ar putea, cu o aceeasi indreptatire afirma ca sinele (oul) este locuit de gaina virtuala?“. In fine, nu ma pot abtine sa nu citez micul fragment lirico-satiric adresat vocii feminine de la „Teleenciclopedia“: „Doamna Lucia Muresan este o alta Mare Voce, care se exerseaza – poetic – in limitele prozaice ale Teleenciclopediei. La dansa, „Marea Egee e calma vara“ capata drapaje de tragedie greaca, simti ca nu, nu poate ramane „calma“ mult timp, ceva se va petrece – si-ntr-adevar, dezvaluirea nu intarzie sa se produca: „Calutul-de-mare (pauza incarcata de suspans), hippocampus hippocampus (rostire apretata, ca-n dictionar), zburda sagalnic (zambet in coltul glotei) printre elementele de plancton (rest de fraza spusa curat si sec: „planctonul“ e nereprezentabil)… Pentru recitatoarea Teleenciclopediei, Lumea e o cosmogonie sonora. Dumnezeu a creat-o prin Cuvant; dna Muresan o creponeaza prin Vers. Stiinta se face Poezie. Niciodata invers“. Cultivat la scoala rafinata a poststructuralismului francez – caruia ii si preia metodele atat in analiza filmelor, cat si in analiza literaturii –, pe deasupra destept „de pica“, Alex. Leo Serban insceneaza, in fiecare eseu, un glamour lingvistic si conceptual de cea mai buna calitate. De la filozofii francezi, eseistul a invatat lectia sclipiciului lingvistic si „terorismul nuantelor“, cum ii place sa spuna. (Ma despart, insa, de autor in momentul in care „rade“ volumul lui Sorin Adam Matei pe baza unei analize retorice. E ca si cum ai citi „Scufita Rosie“ cu manualul de astronomie in fata).
De la Alex. Leo Serban la a.l.s.
Reincarnarea lui Mallarmé
Daca pentru cei mai multi dintre scriitorii actuali, jurnalismul cultural e simptomul unei bulimii auctoriale, in care supletea scrisului e sacrificata in favoarea cantitatii, Alex. Leo Serban aduce in spatiul foiletonisticii notiunea de dieta. Si, in stransa legatura cu ea, ideea de stil. Mergand si mai departe, nu poti sa nu observi ca, in eseistica sa, Alex. Leo Serban preia modelul esteticii puriste a poeziei franceze. Punand accent pe distilarea atenta a limbajului, pe jocurile savante (ambigue) de sens, dar si pe placerea paradoxului si a socului, Alex. Leo Serban e un Mallarmé coborat din cerul poeziei in sfera jurnalismului nostru postrevolutionar. Fragmentarismul scrierilor sale, precum si alura de foiletonist nu provin din lejeritate, ci, dimpotriva, dintr-o manie a esentializarii limbajului. Daca numele lui Alex. Leo Serban nu se lateste pe cotoarele unor volume groase, nu e pentru ca acesta ar fi renuntat vreodata la – dupa cum vetust il numeste – „travaliul“ scrisului, ci tocmai pentru ca expresivitatea condensata, stilul prin excelenta, nu pot fi decat apanajul scrierilor scurte si fragmentare. Vorba aia, esentele tari se pastreaza in sticlute mici. Oricat ar fi de rafinat si de bine filtrat, eseul nu e decat o cale intermediara (provizorie?) catre aforism, adevaratul miraj al scriiturii lui Alex. Leo Serban: „Visez la o dieta artistica – ceea ce am numit l’esthétique du peu – care sa reaseze Lumea aceea pierduta, ca o esenta tare, in flacoane miniaturale: nu romane, ci povestiri; nu poeme, ci haikuuri; nu eseuri satioase, ci un sir de aforisme“. Prin urmare, intalnirea eseistului cu genurile minimaliste, dar pretioase, nu e intamplatoare. Motiv pentru care se poate spune, fara riscul exagerarii, ca, daca genul foiletonistic n-ar fi existat, Alex. Leo Serban l-ar fi inventat din ratiuni de expresivitate personala.
Atras nu numai de Mallarmé, ci si de – sa zicem – nepotii lui, decadentisti ai secolului XX precum Barthes, Derrida sau Deleuze, Alex. Leo Serban transpune, in eseurile sale, ceva din stranietatea lingvistica a acestora. Iata, de pilda, cateva pasaje din primul eseu al „Dieteticii lui Robinson“: „Pasiv, paseist si posac adesea (poamele nu cad intotdeauna atunci cand ti-e foame), Robinson vegeteaza intre indigestie si indigenta: de o parte prodigalitatea amintirilor (bunul sau cel mai de pret), de cealalta, penuria prezentului (conditia de existenta a amintirilor si, totodata, pericolul mortal al epuizarii acestora…). Intre bogatie trecuta si saracie viitoare, prezentul lui Robinson este o criza.“ <…> „Dietetica este ortonomia rasfatului: cea care are grija sa-l orto (& ordo)neze“. Cu adevarat savuroase nu sunt insa pasajele in care Alex. Leo Serban preia ca atare gongorismul lingvistic al lui Barthes, ci acelea in care limbajul devine modalitate stridenta, dar subtila, in acelasi timp, de parodiere si de ironie. Intr-un lung capitol intitulat, in descendenta directa a magistrului, „Mitologii“, autorul bate cu gratie campii deconstructionismului, inscriind problematici precum „Why did the chicken cross the road?“ in vasta tesatura a scriiturii: „Unu: daca gaina este un insine si, totodata, o locuire (recte, a oului), nu s-ar putea, cu o aceeasi indreptatire afirma ca sinele (oul) este locuit de gaina virtuala?“. In fine, nu ma pot abtine sa nu citez micul fragment lirico-satiric adresat vocii feminine de la „Teleenciclopedia“: „Doamna Lucia Muresan este o alta Mare Voce, care se exerseaza – poetic – in limitele prozaice ale Teleenciclopediei. La dansa, „Marea Egee e calma vara“ capata drapaje de tragedie greaca, simti ca nu, nu poate ramane „calma“ mult timp, ceva se va petrece – si-ntr-adevar, dezvaluirea nu intarzie sa se produca: „Calutul-de-mare (pauza incarcata de suspans), hippocampus hippocampus (rostire apretata, ca-n dictionar), zburda sagalnic (zambet in coltul glotei) printre elementele de plancton (rest de fraza spusa curat si sec: „planctonul“ e nereprezentabil)… Pentru recitatoarea Teleenciclopediei, Lumea e o cosmogonie sonora. Dumnezeu a creat-o prin Cuvant; dna Muresan o creponeaza prin Vers. Stiinta se face Poezie. Niciodata invers“. Cultivat la scoala rafinata a poststructuralismului francez – caruia ii si preia metodele atat in analiza filmelor, cat si in analiza literaturii –, pe deasupra destept „de pica“, Alex. Leo Serban insceneaza, in fiecare eseu, un glamour lingvistic si conceptual de cea mai buna calitate. De la filozofii francezi, eseistul a invatat lectia sclipiciului lingvistic si „terorismul nuantelor“, cum ii place sa spuna. (Ma despart, insa, de autor in momentul in care „rade“ volumul lui Sorin Adam Matei pe baza unei analize retorice. E ca si cum ai citi „Scufita Rosie“ cu manualul de astronomie in fata).
De la Alex. Leo Serban la a.l.s.
De cele mai multe ori, departe de a fi artificial, acest manierism al exprimarii creeaza intreaga „autenticitate“ (un cuvant la care a.l.s. ar stramba din nas cu siguranta) a scriiturii lui Alex. Leo Serban. Caci, lucru care imi statea pe varful tastaturii de la primele randuri, autorul „Dialecticii lui Robinson“ este unul dintre cei mai importanti creatori de brand scriitoricesc de dupa Revolutie. Ba, as putea spune, la rigoare, ca, pentru Alex. Leo Serban, la inceput a fost brand-ul. Si nu ma refer neaparat la cele trei initiale transcrise cu litera mica, nici la faptul ca, dedublat ironic, autorul si le plaseaza, intr-o nota de subsol, printre alte marci precum „Baudrillard“, „Bond (James Bond)“, „BMW“, „Bvlgari“, „Bjork“, „Kylie“, „Madonna“, „McDonald's“, „Microsoft“ etc. M-a interesat construirea acestei marci subiective in scrisul eseistului. Caci brand-ul nu este intotdeauna si numaidecat o exterioritate nociva, o masca, ci si un soi de corelativ obiectiv al stilului personal. Nu poti sa nu observi ca, dupa ’90, „marea privatizare“ a insemnat si o privatizare a stilului si a imaginarului scriitorilor (de nu cumva am aterizat cu „privatizarea stilului“ in pura tautologie). Mi s-ar parea interesant de studiat modul in care limbajul intimitatii sau, daca vreti, al sferei private a scurtcircuitat discursul eseistic postrevolutionar.
Ceea ce a facut ca a.l.s. sa devina un personaj al foiletonisticii romanesti e buna gestionare in scris a propriei intimitati. Nascute dintr-un grad inalt de autoreflexivitate, multe dintre eseurile din „Dietetica lui Robinson“ construiesc tipologia colectionarului, care nu face decat sa dezvaluie ochilor publici – printre-o tehnica a devoalarii studiata indelung – colectia sa particulara. a.l.s aglutineaza in scris de la filme si masini vechi, pana la amintiri dintre cele mai diverse: imaginea Bucurestiului de altadata, prima-oara-cand-am-facut-diferenta-dintre-fictiune-si-realitate, testamentul-meu-din-adolescenta etc. „Cufarul cu amintiri“ sau vesnica intrebare „ce lucruri ai lua cu tine pe o insula pustie“ sunt metafore ale individualitatii, care dau lungi liste de preferinte si de optiuni, cataloage si antologii intocmite si parafate de acelasi a.l.s. Caci ultimul obiect al colectiei, Baudrillard dixit, e intotdeauna persoana colectionarului. Bombardandu-ne cu bilanturi subiective dintre cele mai ciudate, Alex. Leo Serban isi lustruieste, tot timpul in scris, la modul neostentativ, marca personala. Riscand o punere in abis, as spune ca gestul acesta e chiar eticheta lui. Functia emblematica, gradul-zero al brand-building-ului scriitoricesc.
Dar sa lasam la o parte lucrurile abstracte. Nota reflexiva a scriiturii lui Alex. Leo Serban nu-l abate nicio clipa pe autor de la foarte precise comentarii asupra a ceea ce s-ar putea numi „fenomenele culturii de masa“. Cele mai bune fragmente din „Dietetica lui Robinson“ sunt glose pe marginea interferentei dintre media si realitate, precum asasinarea lui JFK, atentatul de la 11 septembrie, inmormantarea televizata a Papei etc. Desi cadrul teoretic vine in prelungirea directa a concluziilor din „Societatea spectacolului“ (Guy Debord), conceptele de „reality blow“ sau de „vizualitate“ pe care le lanseaza Alex. Leo Serban merita oricand luate in discutie. Pentru a va incita la lectura, enumar (banalizez) cateva dintre cele mai seducatoare ipoteze ale ministudiilor din „Mitologii“: 11 Septembrie a fost „pregatit“ la nivel subliminal de scenariile filmelor americane de gen, marturia televizata a lui Clinton in fata intregii lumi n-a fost decat un catharsis generalizat, iar Michael Jackson e, la nivel imaginar, „capcaunul“ dintr-un fairy-tale construit de „mai-marii mass-mediei“ pentru consumatorii cuminti. Mai putin m-a entuziasmat, in schimb, suprainterpretarea celebrei povesti-in-poveste (cu visul Pamelei) din „Dallas“ ca o „conventie“ narativa, si nu ca o gaselnita de ultim moment a producatorilor pentru a impaca publicul.
Una peste alta, cumparati neaparat „Dietetica lui Robinson“. Daca nu va place deloc, tot n-ati facut o afacere proasta. La urma urmei, da bine sa ai in casa un a.l.s.
Ceea ce a facut ca a.l.s. sa devina un personaj al foiletonisticii romanesti e buna gestionare in scris a propriei intimitati. Nascute dintr-un grad inalt de autoreflexivitate, multe dintre eseurile din „Dietetica lui Robinson“ construiesc tipologia colectionarului, care nu face decat sa dezvaluie ochilor publici – printre-o tehnica a devoalarii studiata indelung – colectia sa particulara. a.l.s aglutineaza in scris de la filme si masini vechi, pana la amintiri dintre cele mai diverse: imaginea Bucurestiului de altadata, prima-oara-cand-am-facut-diferenta-dintre-fictiune-si-realitate, testamentul-meu-din-adolescenta etc. „Cufarul cu amintiri“ sau vesnica intrebare „ce lucruri ai lua cu tine pe o insula pustie“ sunt metafore ale individualitatii, care dau lungi liste de preferinte si de optiuni, cataloage si antologii intocmite si parafate de acelasi a.l.s. Caci ultimul obiect al colectiei, Baudrillard dixit, e intotdeauna persoana colectionarului. Bombardandu-ne cu bilanturi subiective dintre cele mai ciudate, Alex. Leo Serban isi lustruieste, tot timpul in scris, la modul neostentativ, marca personala. Riscand o punere in abis, as spune ca gestul acesta e chiar eticheta lui. Functia emblematica, gradul-zero al brand-building-ului scriitoricesc.
Dar sa lasam la o parte lucrurile abstracte. Nota reflexiva a scriiturii lui Alex. Leo Serban nu-l abate nicio clipa pe autor de la foarte precise comentarii asupra a ceea ce s-ar putea numi „fenomenele culturii de masa“. Cele mai bune fragmente din „Dietetica lui Robinson“ sunt glose pe marginea interferentei dintre media si realitate, precum asasinarea lui JFK, atentatul de la 11 septembrie, inmormantarea televizata a Papei etc. Desi cadrul teoretic vine in prelungirea directa a concluziilor din „Societatea spectacolului“ (Guy Debord), conceptele de „reality blow“ sau de „vizualitate“ pe care le lanseaza Alex. Leo Serban merita oricand luate in discutie. Pentru a va incita la lectura, enumar (banalizez) cateva dintre cele mai seducatoare ipoteze ale ministudiilor din „Mitologii“: 11 Septembrie a fost „pregatit“ la nivel subliminal de scenariile filmelor americane de gen, marturia televizata a lui Clinton in fata intregii lumi n-a fost decat un catharsis generalizat, iar Michael Jackson e, la nivel imaginar, „capcaunul“ dintr-un fairy-tale construit de „mai-marii mass-mediei“ pentru consumatorii cuminti. Mai putin m-a entuziasmat, in schimb, suprainterpretarea celebrei povesti-in-poveste (cu visul Pamelei) din „Dallas“ ca o „conventie“ narativa, si nu ca o gaselnita de ultim moment a producatorilor pentru a impaca publicul.
Una peste alta, cumparati neaparat „Dietetica lui Robinson“. Daca nu va place deloc, tot n-ati facut o afacere proasta. La urma urmei, da bine sa ai in casa un a.l.s.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu