Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Observatorul Cultural, septembrie 2001
Într-un viitor nu prea îndepărtat, roboţii au sentimente: David (un astfel de robot) este adoptat de o familie al cărei fiu e în comă şi abandonat atunci cînd copilul îşi revine din comă; David suferă, dar îl cunoaşte pe Gigolo Joe - fine del primo tempo; secondo tempo: într-un viitor foarte îndepărtat, David cunoaşte nişte E.T.-ii, care îi aranjează o reîntîlnire cu "mama" sa; David se bucură, dar mama nu trăieşte decît o zi - un-happy; după nuvela Super-Toys de Brian Aldiss, preluată şi prelucrată de Stanley Kubrick şi finalmente scenarizată de Steven Spielberg, A.I. e un mare film ratat.
Combinînd osatura cerebrală a răposatului Stanley Kubrick cu gelatina sentimentală a lui Steven Spielberg, povestea creşte la foc continuu, timp de aproape două ore, pînă la ceea ce orice regizor ar fi considerat apogeul demonstraţiei sale... Orice regizor, mai puţin Spielberg&Kubrick: el trînteşte un final care nu se mai termină, în care tot ce era excitant pînă acolo se moleşeşte sub capacul kitschului. Povestea nu e departe de cea a lui E.T. din pelicula omonimă; Spielberg face chiar o trimitere directă la E.T.-ul din 1982 atunci cînd "luna" vînătorilor de roboţi stricaţi devine fundalul pe care se proiectează silueta lui Gigolo Joe - robotul creat să ofere satisfacţii sexuale. Dar, dacă efectele speciale/departamentul roboţilor sînt impresionante, ambiţia de a spune un (philosophical/love) story care să rezoneze şi cu mintea, şi cu inima nu dă decît rezultate pe porţiuni (circul roboţilor, episodul Rouge City, găselniţa ursuleţului de pluş)...
Atunci cînd Kubrick i-a pasat copilului minune al Hollywoodului ideea filmului (pe motiv că acesta este mai apropiat, ca sensibilitate, de ea), i-a făcut un cadou otrăvit: căci Spielberg poate spune o poveste, oricît de sofisticată, cu condiţia s-o spună singur; cu răsuflarea grea a lui Kubrick în ceafă, nu poate face decît un "omagiu": kitsch solemn şi sentimental.
Combinînd osatura cerebrală a răposatului Stanley Kubrick cu gelatina sentimentală a lui Steven Spielberg, povestea creşte la foc continuu, timp de aproape două ore, pînă la ceea ce orice regizor ar fi considerat apogeul demonstraţiei sale... Orice regizor, mai puţin Spielberg&Kubrick: el trînteşte un final care nu se mai termină, în care tot ce era excitant pînă acolo se moleşeşte sub capacul kitschului. Povestea nu e departe de cea a lui E.T. din pelicula omonimă; Spielberg face chiar o trimitere directă la E.T.-ul din 1982 atunci cînd "luna" vînătorilor de roboţi stricaţi devine fundalul pe care se proiectează silueta lui Gigolo Joe - robotul creat să ofere satisfacţii sexuale. Dar, dacă efectele speciale/departamentul roboţilor sînt impresionante, ambiţia de a spune un (philosophical/love) story care să rezoneze şi cu mintea, şi cu inima nu dă decît rezultate pe porţiuni (circul roboţilor, episodul Rouge City, găselniţa ursuleţului de pluş)...
Atunci cînd Kubrick i-a pasat copilului minune al Hollywoodului ideea filmului (pe motiv că acesta este mai apropiat, ca sensibilitate, de ea), i-a făcut un cadou otrăvit: căci Spielberg poate spune o poveste, oricît de sofisticată, cu condiţia s-o spună singur; cu răsuflarea grea a lui Kubrick în ceafă, nu poate face decît un "omagiu": kitsch solemn şi sentimental.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu