Ascuns ["Caché"]

Acest articol a fost scris de ALEX LEO ŞERBAN şi a fost publicat în Re:publik, aprilie 2006

 

Un film ca o lecţie de Cinema. Ca-ntotdeauna la Haneke, nimic nu scapă controlului. "The medium is the message". The tape is the trap...

Credeam că, după o destul de academică ecranizare după anything but academica (dar nobelizata!) Elfriede Jelinek (Pianista) şi, mai ales, după un semi-eşec destul de bizar (bizar pentru că Haneke ne obişnuise cu orice, dar nu cu "parabola milenaristă"...), vinterbergianul (as in It's All About Love) şi bergmanianul (as in Ruşinea, nicidecum as in Ora lupului...) Le temps du loup, maestrul european al intelectualismului cinematografic pur & dur se afla pe acea pantă descendentă atît de cunoscută (vezi Polanski a.s.o.) celor care au debutat hot şi n-au reuşit să se menţină cool. Dar Haneke ne pregătea o surpriză: acest film - cel mai bun film al său de la Funny Games (1997) încoace! Un scenariu - aflăm din declaraţiile sale - scris imediat după Pianista, terminat înainte de-a începe lucrul la Le temps du loup, dar amînat din motive financiare. Cele două titluri (cumva atipice) sînt - ne dăm seama acum - mai mult o paranteză, un respiro, un reculer pour mieux sauter în filmografia ascetică a celui mai cunoscut cineast austriac.

E dificil să vorbeşti despre Caché fără a revela faptul că totul se întîmplă cu, în, pe, sub imagine şi din cauza imaginii. Se întîmplă tot timpul, încă de pe generic - a spune mai mult înseamnă a dezvălui prea mult! Să spun, totuşi, că este vorba despre un cuplu de intelectuali parizieni (Daniel Auteuil şi Juliette Binoche, ambii impecabili) care se trezesc, pe nepusă masă, prinşi în pînza de păianjen a paranoiei contemporane depusă sec, într-o plasă, în pragul uşii cochetei lor căsuţe cu megaTV cu plasmă. Cine a făcut-o, şi de ce? Dacă vreţi să ştiţi răspunsul, nu vedeţi acest film: pe Haneke nu îl interesează - cum se zice - răspunsurile, ci întrebările. Ca un fin intelectual ce se află, el construieşte un suspans perfect hitchockian în care whodunnit-ul se retrage în culise, iar tema Vinovăţiei ocupă avanscena; dar investigaţia sa (la Agatha Christie "they do it with mirrors", la Haneke "they do it with tapes"...) este pasionantă cap-coadă pentru că - aşa cum ziceam - dl Haneke controlează totul. Filmul său este punerea în act a unor decizii îndelung gîndite: o demonstraţie matematică în imagini mişcătoare făcută virtuoz. OK, poate că Haneke nu este omul care să te facă să empatizezi cu ceea ce-ţi arată el pe ecran; nu-ţi cerşeşte empatia pentru că eşti, oricum, prins în capcană, pradă manipulării sale nemiloase şi implacabile. Caché conţine cel puţin o scenă care vă va urmări cu şocul său brutal, o poveste la cină pe care n-ar fi dezavuat-o un Buñuel şi, cu siguranţă, una din cele mai inteligente deconstrucţii a paranoiei pe care veţi fi văzut-o la cinema de cînd Cinema-ul înseamnă Imagine. Un fel de Conversaţia "for the new millenium"..