Acest articol a fost scris de Adriana BABETI şi a fost publicat în Suplimentul de Cultură, iniţial în 2005, iar apoi în nr. 310 (16 aprilie 2011)
Cind sa anuntam (cu mare durere in suflet) ca acest burdihan al Ancutei s-a indestulat si ca ar fi momentul sa taiem pofta de amintiri a multor prieteni (ba chiar necunoscuti, care au luat de bune invitatia de a se strecura in rubricuta si s-au imbulzit sa raspunda telefonic, pe email-uri, posta romana), cine da semeseu din frumoasa Svitera?
Nimeni altul decit Alex. Leo Serban, atitat de efluviile celor 12 anchetati. “Vreau si eu madlena si bau-bau in «Supliment»! Pot?” Cum sa-l perpelim chiar pe Leo? Asa ca l-am lasat, pour la bonne bouche, taman la coada (cind i-a venit, de fapt, rindul, al 13-lea), in chip de cireasa. Asadar, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista:
Alex. Leo Serban:
Cartofii prajiti au fost, inca din copilarie, “madlena” mea. Ei – si nu cine stie ce delicatesa tip lapte de pasare sau iemambaldi – imi aduc inapoi momentele nepretuite cind intram in apartament, petrecut inca de la usa de mirosul de prajeala, treceam ca acceleratul prin vestibul, hol, sufragerie, coridor si antreu si ma opream numai in bucatarie, unde servitoarea noastra avea sub supraveghere, ca un proto-DJ cu basma pe cap, “platanele”-tigai sfiriind pe aragaz... Blocul in care locuiam nu mai exista, a cazut la cutremurul din ‘77, singurul lucru care exista este aceasta amintire euforica – “protocolul” febril care pregatea degustarea “celui mai bun fel de mincare din lume”, cum credeam atunci si mai cred si azi. Am experimentat, in patruzeci-si de ani, felurite variante ale acestei bunatati – de la cartof-cartonul taiat subtire de la McDonald’s-uri la cel pufos si crocant, facut dupa cine stie ce reteta secreta de “Nathan’s” din New York, trecind prin cartoful copt cu rozmarin din trattoriile toscane... Nici una nu are savoarea evocatoare a cartofilor curatati, taiati si prajiti in bucataria din Piata Rosetti.
Cit despre bau-bau, e simplu: caimacul! Niciodata n-am fost in stare sa-l inghit: cacaua mea cu lapte era strecurata de doua ori, pentru ca cel mai subtire fir de caimac ma facea sa-mi dau ochii peste cap si sa urlu ca-mi vine sa vars. Mi s-a explicat intruna ca, in fond, caimacul nu e decit smintina – si ca smintina o maninc... Nu e adevarat: caimacul este ruda saraca a smintinei, care ti se agata pe git ca si cum si-ar scoate pantofii in vestibul. Este musafirul nepoftit, frust si fara maniere, al amintirilor mele culinare. Am mincat lucruri delicioase, exotice, care altora le repugna – melci, scoici, calamari, caracatite, sushi...; romanescul caimac imi intoarce stomacul pe dos! Daca raiul mi-l inchipui tapetat cu cartofi pajiti, iadul n-ar putea fi decit o cocina cu caimac.
Chiar gata? Sa se fi incheiat frumosul caravanserai prin bucatariile copilariei, cind lumea abia ce incepuse sa-si dea friu liber amintirii? Nici vorba. Caci mare surpriza va vom pregati peste o vreme, cind se vor fi strins in camara fermecata zeci de ulcele, chiupuri, gavanoase, butoiase, bidoane si borcanele, cutii, cutiute sau ladite, stivuite pe stelaje ori in credenturi, numai bune de incredintat lumii intregi. Dar pina atunci, sa dam in ultim clocot ce-am tot virit de sase saptamini in oala minune, intrebari si raspunsuri, spre a va deslusi pre limba stiintei ce ar fi trebuit sa desprindeti din acest talmes-balmes. Un suav ezercit gastro-hermeneutic, asadar, cu marfa celor 13 clienti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu