TIFF-ul (pentru cei care au trait pe alta planeta in ultimii noua ani = Festivalul International de Film Transilvania) nu este doar cel mai bun festival de film din Romania; este cel mai bun festival din Romania, punct.
Argumentul zdrobitor este ca celelalte festivaluri despre care se vorbeste si unde lumea da buluc – adica „Enescu” si cel de teatru de la Sibiu – sint ceea ce eu numesc „festivaluri de import”. Adica locuri unde omul merge, de regula, sa asculte sau sa vada straini: orchestra nu-stiu-care, trupa nu-stiu-cum.
Foarte frumos, foarte generos, dar insuficient, pentru ca un festival are sens atunci cind productia autohtona este cel putin la nivelul celei internationale! Este muzica (simfonica) romaneasca de acest calibru? Specialistii zic ca da. Dar tot ei, specialistii (vezi Dan Dediu intr-o emisiune a lui Patapievici), zic ca nici macar Enescu nu este prea interpretat afara. Orchestrele straine care vin la festivalul „Enescu” isi fac datoria – din politete sau chiar placere – sa cinte si piese ale compozitorilor romani (mai ales Enescu); dar asa, „printre picaturi”. Un program numai cu muzica romaneasca ar fi sinucidere curata.
Acelasi lucru se intimpla in teatru. Dupa un boom fantastic, acum citiva ani, teatrul romanesc pare ca stagneaza. Mai exista, desigur, turnee in strainatate – un Purcarete, un Afrim... –, dar momentul in care Catalina Buzoianu si Ducu Darie erau mai mult afara decit in tara a cam trecut. Si, in orice caz, lumea care da navala la Sibiu nu se duce neaparat pentru spectacolele romanesti (pe care le poate vedea oriunde in restul anului), ci pentru cele straine.
TIFF-ul, in schimb, a crescut in acelasi timp cu „noul cinema romanesc”, i-a fost – inca de la prima editie – platforma prima: Occident la TIFF 2002, Furia la 2003, Moartea domnului Lazarescu la 2005 s.a.m.d. Cu exceptia unui an in care (Chirilov, chapeau!) nu a fost nici un film romanesc in competitie, la toate celelalte editii a fost cel putin unul. Iar „Zilele filmului romanesc” (gindite initial pentru straini, ca o vitrina a titlurilor recente) au devenit o obisnuinta pentru oricine ajunge la Cluj.
Ma numar printre privilegiatii care, mergind inca de la prima editie (la a doua am fost in juriu), am amintiri exaltate despre „anul cu Lazarescu” (puteti crede ca nu a luat Marele premiu?!), „anul cu A fost sau n-a fost?” (Porumboiu le-a luat pe toate...), „anul cu Hirtia va fi albastra” (vazut intr-o proiectie privata cu numai 25 de oameni).
Iar anul asta a fost mai mult si mai bine ca niciodata: doua filme romanesti bune in competitie (Felicia, inainte de toate si Medalia de onoare), un film sui-generis (nu, nu e „documentar”!) in inchidere (Autobiografia lui Nicolae Ceausescu), mult-asteptatul Aurora – si filmul care m-a emotionat, m-a entuziasmat si m-a reconfortat ca Radu Muntean e pe un „trend ascendent”, iar tinarul cinema romanesc a ajuns la maturitate: Marti, dupa Craciun. De neratat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu